NENOROCUL ÎL URMĂREA, ERA
EVIDENT,
dar nu putea pleca, aşa
că se cufundă într-un fotoliu jurându-se că, fie ce-o fi, n-o
să se amestece. Din ochii lui Beba ţâşneau raze laser.
– Numai asta mai lipsea –
ţipa ea – să negi clarviziunea!
La care dr-ul Arrambide
potrivindu-şi cravata şi trăgând de mânecile
cămăşii sale albastre, cu figura sa de permanentă
surpriză, răspunse că el cere fapte, nu generalităţi. Fapte, prieteni. În plus totul depinde
de ce se înţelege prin clarviziune: un radiolog care descoperă o
tumoare prin raze X, de exemplu, vede lucruri pe care alţii nu le
văd. Ochii lui Beba fulgerau cu ironie acidă.
– Tu eşti unul din acei
oameni care ejaculează numai văzând o poză a fraţilor
Wright. Şi mai şi vii la mine cu banalităţi ca razele X!
– Ţi-am spus. E un
exemplu. Poate că anumiţi subiecţi emit raze pe care astăzi
nu le cunoaştem.
Da, clar, tipic. Apropiindu-se
ameninţătoare cu paharul de whisky, îi ceru ferm să se
pronunţe: credea în Saleme, da sau nu. Arrambide îşi potrivi nodul de
la cravată, îşi trase mânecile cămăşii şi
răspunse:
– Acel turc[1]?
Nu ştiu... dacă o spui tu...
Nu era cazul să facă
ironii ieftine! Nu o afirma ea, o ştia tot Buenos Aires-ul. Dar el avea o
mentalitate de lector la José Ingenieros şi nu credea decât în tibii, peronee
şi metacarpi, ceea ce el numea fapte, iar orice altceva erau fleacuri.
Şi mai mult decât atât, avea acest obicei de a nega orice lucru pe care
nu-l văzuse el, PERSONAL (spuse cuvântul ţipând, aproape deasupra
capului doctorului). Aşa încât, în consecinţă, trebuia să
nege existenţa lui Matto Grosso, din moment ce n-a fost niciodată
acolo. Da sau nu? Dr-ul Arrambide se retrase puţin pentru că nu putea
vorbi cu paharul lui Beba în creştet.
– Nu văd de ce mă
faci contemporanul fraţilor Wright. Tinerii mereu cred că un om de 50
de ani e foarte bătrân şi neapărat trebuie să-şi
amintească de venirea prinţesei Isabel.
De parcă aceste
reflecţii i-ar confirma presupunerile, în acord cu logica ei privată,
Beba conchise:
– Prin urmare nu crezi în clarviziune.
Arrambide se întoarse
către S. care privea podeaua. Îi spuse:
– Eşti martor. Spune-i
aceste bacante dacă am negat posibilitatea clarviziunii!
S., fără
să-şi ridice privirea, spuse că nu.
– Vedeţi! Nici n-am spus
că cred, nici că nu cred. Dacă un anume domn mi-ar dovedi prin fapte că e capabil să
vadă ce se întâmplă în camera vecină, cum să n-o admit.
Sunt un om de ştiinţă şi sunt obişnuit să admit
ce mi se demonstrează.
– Sigur, sigur! Aşa faci
mereu, vrei să vezi totul în persoană. Dacă alţii văd
ceva dar doctorul Arrambide nu a constatat-o personal atunci trebuie s-o pună la îndoială. Există
o mulţime de oameni care au verificat clarviziunea. Ascultă bine ce
spun: AU VERIFICAT-O!
– Aceşti faimoşi
martori trebuie examinaţi în spirit ştiinţific. Fiindcă mai
toţi sunt nişte mistificatori sau nişte amărâţi
dispuşi să creadă orice li se spune.
– Sigur, Richet era un
mistificator sau unul din acei amărâţi, nu? Acum un moment vorbeai de
razele X. Presupun că acum ai să spui că şi Crookes era un
mistificator.
– Crookes? De ce?
– Cum de ce? Nu ştii
că a studiat fenomenele paranormale?
– La ce vârstă?
– Cum la ce vârstă? Ce
ştiu eu la ce vârstă?
– Este foarte important. Pascal
la douăzeci şi cinci de ani a devenit mistic. Şi faptul că la
doisprezece ani a inventat o geometrie, nu garantează pentru orice
tâmpenie pe care a spus-o la treizeci şi cinci. Şi dacă
bătrânul Rockefeller mi-ar recomanda să investesc într-o afacere cu
farfurii zburătoare, nu i-aş urma sfatul numai pentru că la treizeci
era o vulpe la fabricarea dolarilor.
– Nu te mai eschiva pe tangente
şi spune-mi dacă ai auzit vorbindu-se despre Saleme, da sau nu.
– E imposibil să
trăieşti în Buenos Aires fără să fi auzit vorbindu-se
despre acest subiect.
– Ai auzit, atunci, nişte
lucruri foarte concrete.
– Nimic precis.
– A, nici povestea cu
Etcheverry nu ţi se pare precisă?
– Cu Etcheverry?
– Da, moartea lui Etcheverry.
– Ce, a murit Etcheverry?
– Haide, acum n-o să faci
pe omul care trăieşte în Lună?
– Bine. Ce a prezis acest domn
Saleme.
– Tocmai ţi-am spus,
moartea lui Etcheverry. Erau de faţă o mulţime de oameni. Nu se
ştie, totuşi, exact cum s-au petrecut lucrurile...
– Aşa mai vii de
acasă. Niciodată nu se ştie EXACT ce s-a întâmplat.
– Lasă-mă să
vorbesc, drăcia dracului! La un moment dat Etcheverry s-a adresat pe un
ton ironic lui Saleme. Nu se ştie dacă Saleme l-a auzit sau nu...
– Dacă eşti
clarvăzător nu ai nevoie să auzi.
– Exact: turcul a devenit livid
şi i-a spus cuiva de lângă el...
– Cuiva, cuiva... mereu
acelaşi lucru, mereu aceeaşi imprecizie. Şi apoi vorbim de
fapte. Se spun generalităţi sau o mulţime de lucruri echivoce, dar
care toată lumea pretinde că sunt clare, cu acea curioasă
înclinaţie caracteristică de a-i justifica pe aceşti
şarlatani. Ţi se vorbeşte despre un şifonier gri. Pe
urmă reiese că nu era un şifonier ci un poster, apoi „ceva” care
nu e un poster dar seamănă. Ba nu, dacă se gândeşte bine,
era o masă cu sertare, şi nu era gri ci mahonie. Etc. Dar toţi
sunt entuziasmaţi fiindcă a nimerit-o, şi se uită cu
resentiment la sărmanul care îndrăzneşte să-l ia la bani
mărunţi pe acest Superman. Toţi se pun să-l justifice.
Şi până la urmă nu era nici un şifonier, nici o masă
cu sertare, nici gri, nici mahoniu, era un linotip, o vază chinezească...
Se putea spune că doctorul
Arrambide era destul de iritat. Îşi trase mânecile cămăşii
şi îşi ajustă cravata.
– Ascultă,
învaţă măcar să asculţi, tu care pretinzi că
eşti un spirit ştiinţific. Deci, turcul a devenit livid şi
a comentat pentru cel care era alături...
– Cel care era alături!
Cine era? Cum se numeşte acest personaj cheie. Date precise, vă rog. Cifre,
numere, fapte! Nu veniţi la mine cu generalităţi.
– Cine ştie cine era în
acel moment alături. Dar erau acolo mai multe persoane care ar putea
depune mărturie: Lalo Palacios, Ernesto însuşi era acolo, nu-i
aşa?
– Da – admise Sabato privind
mereu podeaua.
– Bine, fie, să admitem
acest prim vag fapt. Şi ce a comentat Saleme pentru acest domn incert cu
un nume nedefinit?
– I-a spus că Lalo nu va
avea prea mult timp la dispoziţie să râdă de el, fiindcă în
curând avea să moară într-un accident auto; chiar în acea
după-amiază.
Beba se uită semnificativ
la doctorul Arrambide, dar interlocutorul ei părea să aştepte
continuarea. Cu ironie vizibilă Beba adăugă:
– Presupun că măcar
atâta ştii. Că Lalo a fost omorât de un automobil în acea
după-amiază. Da sau nu.
– Lalo Palacios a fost
călcat de o maşină?
– Ce spui acolo? Nu, cu tine nu
se poate discuta, eşti de o rea credinţă fenomenală! Pe Lalo
Etcheverry, domnule! De cine am vorbit până acum?
– Mi se pare că am auzit
numele lui Lalo Palacios menţionat acum un moment.
– Atunci admiţi?
– Să admit ce?
– Ce-am tot spus, că
Saleme a prezis că în acea după-amiaza, ieşind din casa lui Lou,
Etcheverry va muri într-un accident auto.
– Bine, să admitem că
Etcheverry a murit într-un accident auto. Dar cum putem fi siguri că
această moarte a fost prezisă?
– Nu ţi-am tot spus
că au fost grămezi de martori?
– Mi se pare că te-am
auzit adineauri spunând că Saleme a dat această înştiinţare
funebră, presupun pe un ton moderat, nu ţipând, unui domn care
până acum a preferat să rămână incognito. Şi se pare
că el e unicul martor credibil, nu-i aşa?
– Asta n-o ştiu. Nu
ştiu de cine a fost auzit comentariul lui Saleme dar e cert că
după accident toată lumea vorbea despre asta.
– După ce a murit
Etcheverry? Sunt familiar cu acest gen de lăudăroşenie a
clarvăzătorilor.
– Şi celălat, cel
care a auzit?
– Celălalt? Până acum
e aşa de misterios încât nici măcar numele său nu mi l-ai putut
da. Mai mult, ar putea fi un complice al turculeţului, sau cel puţin
unul din acei indivizi mereu dispuşi să-l ajute pe presupusul
ghicitor. Şi cine ştie dacă Saleme n-a zis ceva de genul ce
grozăvie felul cum mor oamenii în ziua de azi pe străzi, în
accidente.
– Dacă continui să
vorbeşti cu atâta rea credinţă, Carlitos, mai bine să
schimbăm subiectul. M-am cam săturat. Îţi spun că erau
mulţi oameni acolo, până şi Ernesto era.
– Bine, spune mai departe! Vei
face un atac de nervi, îl vei somatiza şi pe urmă va trebui
să-ţi tratez eu eczemele. Hai.
– Cei care l-au auzit pe Saleme
au fost impresionaţi şi câţiva au decis să-l
însoţească pe Lalo până traversează strada.
– Un moment.
– Ce.
– Una din două: dacă
turculeţul era ghicitor şi a prezis accidentul, cum s-ar putea evita
ceea ce e sigur că avea să se întâmple? Iar dacă nu era ghicitor
cu adevărat, atunci de ce atâta grabă să-l protejeze pe
Etcheverry?
– Ascultă-mă până la
capăt, îţi zic. Aceşti prieteni au ieşit cu Lalo
fără să spună nici un cuvânt, desigur. Oacheşul Echagüe
şi acest ungur l-au acompaniat când traversa strada ca să ajungă
la maşină. Apoi s-au întors înapoi.
– Nu vreau să jignesc
această interesantă combinaţie de prieteni ai tăi, dar
trebuie să recunoşti că nu excelează prin
inteligenţă.
– De ce.
– Turculeţul prezisese
că Etcheverry va muri în acea după-amiază într-un accident auto,
nu că va fi călcat la ieşirea din casă.
– Exact. Abia l-au lăsat
pe Lalo că şi-au adus aminte de cuvintele lui Saleme, s-au suit
într-un automobil şi au început să-l urmărească. După
vreo zece minute l-au ajuns din urmă şi Peque a început să-l
claxoneze ca să-i atragă atenţia şi să-l facă
să tragă pe dreapta. Lalo a crezut că era cineva care vrea
să-l depăşească şi nu s-a uitat în spate. Până
când au ajuns paralel cu el şi i-au strigat să se oprească. Lalo
s-a speriat, a început să strige la ei şi, fiindcă se uita
lateral, s-a lovit de un stâlp. Ce zici?
– Nu este un fapt doveditor.
– Ţi se pare puţin?
– Sunt mai multe explicaţii.
– Care, te rog.
– Prima, că acest Saleme
are o influenţă hipnotică asupra oamenilor sugestibili. Voia
să se răzbune pentru ironia lui Lalo împingându-l la moarte.
– Conform acestei
explicaţii clarvăzătorii nu prezic viitorul, îl fabrică.
– E o posibilitate. Dar mai
sunt şi altele. Tolomacul de Peque, fiindcă n-ai să negi că
Peque e un tolomac şi nu era nici o nevoie să ţipe ca nebunii
şi să-l sperie pe un tip care merge cu cel puţin o sută de
kilometri la oră, acest zbuciumat de Peque, cum îţi spuneam, ar putea
fi unica şi adevărata cauză a morţii. Poate că
dacă atâtea genii nu s-ar fi înghesuit să-l salveze, Lalo ar fi ajuns
bine-sănătos la San Isidro.
– Uite ce e: este cert că
Saleme a spus că Lalo va muri şi a avut dreptate. Că instrumentul
morţii a fost un tolomac sau un geniu n-are nici o importanţă.
Vrei neapărat ca Einstein să fie folosit în astfel de chestiuni? Ceri
fapte. Moartea lui Lalo este un fapt. Da sau nu?
– Bine, este.
– Nu înţeleg atunci de ce
te încăpăţânezi să negi clarviziunea.
– Eu nu mă
încăpăţânez deloc. Pretind probe, nu scamatorii. În plus eu n-am
spus că neg clarviziunea. Am spus că până acum n-am văzut
nici o dovadă concludentă. Că cineva ar putea să vadă
ce se întâmplă într-o altă cameră, e posibil. Dar viitorul... Ce
se întâmplă e că de multe ori se consideră viitor ceea ce e
prezent.
– Cum.
– Foarte simplu. Când au prezis
că sora ta va lua catedra, de exemplu.
– Şi ce, n-a primit-o?
– Da, dar DEJA totul era
hotărât. Nu înţelegi?
– Cum deja?
– Când ghicitoarea i-a spus
sorei tale despre catedră, decizia fusese deja luată: în capul
ministrului, de exemplu. Iar în ce-l priveşte pe Lalo, nu consider proba
concludentă. Mai degrabă înclin să cred că turculeţul
s-a răzbunat, că a injectat ideea accidentului în capul lui Peque
şi celorlalţi, ca să-l sperie pe Lalo.
– Aşadar de fiecare
dată când cineva ţipă la tine să tragi pe dreapta vrea
să te omoare.
– Cred că poţi
să te opreşti aici, dragă Beba.
– În definitiv ai vrea să
vorbeşti cu Saleme, da sau nu?
– Nu. Cum aş putea fi
interesat să vorbesc cu un ins care îţi spune că în această
după-amiază vei fi omorât de o maşină?
– Ce fel de om de
ştiinţă e acela căruia îi e frică să
vorbească cu cineva care i-ar putea schimba opinia.
– Eu nu refuz revizuirile de
opinie, ci pe oamenii care nu-mi plac.
Arrambide se ridică,
îşi trase mânecile cămăşii, îşi ajustă cravata,
se servi cu încă un pahar şi comentă:
– Şi dumneata, Sabato,
n-ai spus nici un cuvânt.
Încruntându-se, S.
răspunse cu voce foarte înceată:
– Am spus că am fost
prezent când Saleme a prezis moartea lui Etcheverry.
– Nu, mă refer la
problemă în general.
– Bune sau rele, ideile mele
sunt destul de cunoscute. Am publicat un eseu, o teorie.
– O teorie? Ce interesant.
Acceptaţi premoniţiile, presupun.
– Aşa este.
– Foarte ciudat, din partea
unui fizician.
– Fost fizician.
– În acest caz e acelaşi
lucru. Aţi petrecut ani studiind teoria relativităţii,
epistemologia.
– Şi ce e ciudat aici?
– Nu ştiu... Tăcerea
dumitale, atitudinea dumitale. Dai impresia că eşti foarte în
dezacord cu mine. Ţi-ai renegat studiile matematice?
– Nu ştiu ce înţelegi
prin a renega. În plus n-am studiat ştiinţa pentru că aveam
mentalitatea celor care cred numai în galvanometre şi numere. Am
făcut-o din alte motive.
– Alte motive?
Nu răspunse.
– Poate dumneata consideri
că parapsihologia e o ştiinţă şi până la
urmă aceste fenomene vor fi explicate. Aşa e? întrebă doctorul.
– Nu.
– Drace. Suntem persoane de un
anumit nivel intelectual şi cred că nu e exagerat să pretind
că mi se cuvine un răspuns serios. La urma urmei întrebarea mea e
strict intelectuală. Nu?
Sabato răspunse în
silă:
– Dacă numiţi
parapsihologia o ştiinţă în sensul în care vorbeşte un om
de laborator, nu sunt de acord. Aceste două tipuri de fenomene nu au nimic
în comun. O aşa candidă idee ca aceea a secolului XVIII. Aceea despre
suflet.
– Despre suflet?
– Da, aceea de a-l localiza
într-o glandă. Sunt ordini esenţial distincte.
Doctorul Arrambide îşi
trase mânecile cămăşii şi îşi ajustă cravata. Pe
chipul său apăru o expresie de ironie.
– Două ordini?
– Da. Complet distincte. Mai
bine zis esenţial distincte.
Lumea materiei şi lumea spiritului. Oamenii de ştiinţă
pretind ca lumea spiritului să fie condusă de legea
cauzalităţii. O prostie.
– Deci crezi în existenţa
separată a spiritului. De aici la spiritism e doar un pas. Nu?
– Spui spiritism şi totul
devine o glumă. În felul ăsta sunt pus la nivelul lui Tibor Gordon
şi Mama Maria[2]. E o
glumă facilă, doctore.
– Nu te supăra. Ce vreau
să spun e că ideea unui spirit pur, fără nici o carne care
să-l suporte, mi se pare foarte greu de susţinut.
– Eu nu am vorbit de viaţa
separată a spiritului. Doar am spus că sunt ordini esenţial
distincte. Un aviator şi avionul lui sunt uniţi, dar aparţin de
două lumi diferite. Dar am spus că nu vreau să discut. De ce ar
discuta între patru ochi două persoane care ştiu dinainte că nu
vor cădea de acord?
– Adică eu sunt nimeni! sări
Beba.
– Tu cunoşti ideile mele.
– Mi-ai spus numai fleacuri
şi fragmente disparate. Mi-am petrecut viaţa rugându-te să-mi
explici teoria relativităţii.
– Tocmai – interveni din nou
Arrambide –, cred că dacă se va găsi o explicaţie pentru
premoniţie aceasta va fi cu ajutorul celei de-a patra dimensiuni.
Sabato reluă studiul
podelei, menţinând tăcerea.
– Cred că ai putea
condescinde puţin, ai putea coborî la nivelul nostru şi să ne
răspunzi.
– Eu zic că e inutil. Avem
două poziţii ireconciliabile.
– Păi tocmai ţi-am
întins o punte. A patra dimensiune.
– Da, mulţi vin cu asta.
Dar materia şi spiritul nu se supun aceloraşi reguli. Relativitatea
domneşte în universul fizic. Nici o legătură. Să explici
fapte spirituale prin geodezice e ca şi cum ai încerca să extirpezi o
angoasă cu scule de dentist.
– Aşa pare? întrebă
Arrambide cu ironie ranchiunoasă.
– Da.
– Uneori angoasa este
rezultatul unei disfuncţii hepatice.
– Cunosc această teorie,
doctore.
Arrambide se ridică.
– Pacienţii mei.
Abia ieşit, Beba se repezi
asupra lui S. ca o furie.
– Asta-i culmea! Carlitos este
cel mai bun pediatrician din Buenos Aires!
– Şi cine o neagă? Se
poate să fii cel mai bun la vindecat o diaree şi să crezi
că William Blake a fost un sărman smintit.
– Eşti foarte deştept
şi eşti de prea rea credinţă ca să se poată
discuta cu tine. Când îţi convine foloseşti un argument. Când nu,
foloseşti argumentul contrar.
– Asta o crezi tu.
Niciodată nu m-ai auzit explicând premoniţia prin teoria
relativităţii. Ce se întâmplă e că de fiecare dată
când vorbeşti de spaţiu-timp, imediat aceşti entuziaşti,
care se cred foarte deştepţi, cred că foloseşti teoria lui
Einstein.
– Şi nu-i aşa?
– Vezi că e inutil să
discutăm? Nu, nu-i aşa. Acum o secundă m-ai auzit contestând
acestui distins medic afirmaţia că materia şi spiritul s-ar
supune aceloraşi legi. Relativitatea domneşte în universul fizic.
Nimic asemănător dincolo. N-ai auzit?
– Ce?
– A explica, a pretinde că
explici fapte ale spiritului prin geodezice e ca şi cum ai pretinde
să fie extirpată angoasa cu scule de dentist.
– Bine. Atunci spune-mi teoria
ta.
– Poţi s-o citeşti,
dacă vrei.
– N-am timp.
– Răbdare, nimeni n-a
murit dintr-atâta.
– Hai, nu fi pedant.
S. suspină.
– Se bazează pe
posibilitatea ca sufletul să se desprindă de corp.
– Cam puţin.
– Într-adevăr. Dar este
singurul mod de a explica, după judecata mea, premoniţia,
clarviziunea, toate acestea. Citeşte şi pe Frazer: toate popoarele
primitive cred că în timpul somnului sufletul se separă de corp.
– A, nu, Ernesto! Asta e prea
de tot! Acum reiese că proba majoră a unei teorii este ceea ce cred
hotentoţii. Asta-i culmea iresponsabilităţii şi
obscurantismului. Bolşevicii au dreptate, tataie. De aici până la a
fi în solda ambasadei nordamericane nu e decât un pas.
– Atunci rezultă că
Levi-Strauss e agent CIA. Vezi ce spune despre culturile primitive.
– Bine, să lăsăm
CIA deoparte. Şi mai departe?
– Când sufletul se desprinde de
corp, se desprinde şi de categoriile spaţiului şi timpului, care
guvernează numai materia, şi percepe un prezent pur. Dacă
aşa stau lucrurile, visele nu sunt numai imagini semnificative ale
trecutului ci şi viziuni şi simboluri ale viitorului. Viziuni nu
totdeauna clare. Aproape niciodată univoce sau literale.
– De ce nu?
– Pentru că în acele
regiuni trecutul, cu durerile şi amintirile, cu pasiunile sale, apare
amestecat cu viitorul, contaminându-se şi deformându-se în acest
transmiţător care este sufletul semiîncarnat în momentul când începem
să ne trezim. Înţelegi? Sufletul începe să intre în corp şi
începe să fie dominat de categoriile cauzale şi raţionale.
Totuşi aduce cu sine amintirea acelui mister, chiar dacă e o amintire
ambiguă şi, pentru existenţa terestră, tulbure. Mai mult:
cum moartea corpului nostru are loc în viitor, visul ne aduce deasemenea,
uneori, viziuni ale vieţii noastre din lumea de apoi. Coşmarurile ar
fi atunci viziuni ale iadului care ne aşteaptă. E foarte clar, nu?
– Da, foarte clar. Desigur,
totul depinzând de faptul că hotentoţii ar ştii mai multe decât
noi. Haide, fuga la ambasadă, că am nevoie de nişte dolari.
– Aşteaptă, asta e
doar prima parte a teoriei mele. Ceea ce omul obişnuit experimentează
în visele sale, fiinţele anormale o trăiesc în stările de
transă: clarvăzătorii, nebunii, artiştii, misticii.
– Stai să-l sun pe
Codovilla[3].
– Într-un acces de nebunie,
sufletul suferă un proces similar, dacă nu identic, cu cel pe care îl
suferă orice om când adoarme: iese din corp şi intră într-o
altă realitate. Ai meditat vreodată asupra expresiei „a-ţi
ieşi din fire”? Sau asupra cuvântului alienare, ei? De fiecare dată
când am văzut un nebun furios am încercat senzaţia
înspăimântătoare că suferă chinurile iadului. Dar acum
înţeleg că sufletul său deja
este în iad. Mişcările feroce, suferinţele, gesturile
şi atitudinile de fiară încolţită de pericole oribile,
delirul aparent, nu sunt altceva decât experienţa directă şi
imediată a iadului. Suferă trezi ceea ce noi suferim în cele mai rele
coşmaruri. În unele cazuri această descindere în măruntaiele iadului
poate fi numai tranzitorie. Acesta e cazul posedaţilor. Uită-te la
intuiţiile acestor ancestrale forme de înţelepciune.
– Hotentoţii?
– Fiinţe care numai
după operaţiuni complicate, pe care numai anumiţi
iniţiaţi le pot duce la capăt, se întorc la viaţa
normală, ca şi cum s-ar trezi dintr-un coşmar atroce.
– Dacă teoria ta e
corectă, nu văd de ce n-ar fi şi oameni care să vadă
raiul.
– Şi desigur că sunt.
N-ai avut niciodată vise frumoase? Şi ospiciile, n-ai văzut
niciodată pe aceşti nebuni paşnici, surâzători, care nu fac
rău nimănui? Acum fii atentă la ce-ţi voi spune. Această
alienare se poate provoca voluntar. Misticii. Poeţii: „Je dis qu’il faut ętre voyant, se
faire voyant![4]”
– Bine, dacă Codovilla e
ocupat, o să aduc un exorcist.
– Aşa e, singurul cusur
fiind că te cobori la ultimul grad de pozitivism. Şi pe urmă
râzi de sărmanul Arrambide. În fond, voi doi sunteţi croiţi din
aceeaşi stofă.
Se enervă şi se ridică
să plece.
– Nu, asta nu. N-ai să
mă laşi acum în suspans.
– Bine. Îţi spun, în mod
voluntar unii oameni pot realiza această separare sau alienare. Poate
ajuta fervoarea şi postul, dedicaţia, plus, desigur,
înzestrările native, inspiraţia divină sau demonică. E ceea
ce fac misticii. Extazul. Vezi cum limbajul nu păcăleşte pe
nimeni decât pe idioţi? Ex-taz. Să ieşi din tine însuţi,
să ieşi din propriul corp, să locuieşti în pură
eternitate. Yoginii, de exemplu. Această moarte a sinelui pentru a
renaşte într-o altă regiune, eliberându-te de carcera temporală.
Şi artiştii. Platon nu spune altceva decât ce gândeau anticii:
că poetul, inspirat de demoni, repetă cuvinte pe care nu le-ar fi
spus fiind în toate minţile, descrie viziuni ale unor tărâmuri
supranaturale, la fel ca misticul. În această stare, îţi spuneam,
sufletul posedă o percepţie diferită de cea normală, iar
graniţele dintra subiect şi obiect, real şi imaginar, trecut
şi viitor se estompează. Şi aşa cum persoane ignorante au
avut viziuni şi au spus cuvinte în limbi pe care nu le cunoşteau, o
fată cu o viaţă inocentă ca Emily Brontë a putut scrie o
carte de groază. Cum altfel ar fi putut descrie un suflet ca al lui
Heathcliff, stăpânit de puteri infernale? Această dezîncarnare a
sufletului artistului în momentul inspiraţiei ar putea explica caracterul
profetic la care ajunge uneori, chiar dacă numai în forma enigmatică,
simbolică şi ambiguă a viselor. Sufletul nostru întrevede acest
continent nou ca printr-o sticlă afumată din cauza naturii sale
obscure şi din cauza imperfectei dezîncarnări. Şi fiindcă
conştiinţa noastră raţională nu e aptă să
descrie un univers care nu e guvernat de logica cotidiană, nici de
principiul cauzalităţii. Sau poate pentru că omul nu poate
suporta viziunile infernale. E o chestiune de instinct de conservare, pur
şi simplu.
–Al cui?
– Al corpului. Ţi-am spus
că în vis şi în inspiraţie nu suntem complet dezîncarnaţi.
Iar instinctul de conservare al corpului ne apără cu măşti,
ca acele costume de azbest folosite de pompieri când luptă cu un incendiu.
Ne apără cu măşti şi simboluri.
Beba îl privi. Îl privea cu
ironie sau cu tandreţe? Poate cu acea combinaţie de ironie şi
tandreţe cu care mamele se uită la un copil închipuit care se
joacă cu comori sau câini invizibili.
– La ce te gândeşti?
întrebă S. cu neîncredere.
– La nimic, tontule. Mă
gândeam aşa – zise ea cu aceeaşi expresie.
– Bine, continui. Teologii au
raţionat despre infern iar uneori i-au dovedit existenţa aşa cum
s-ar demonstra o teoremă. Dar numai marii poeţi ne-au revelat
adevărul, ne-au spus ce au văzut. Înţelegi? Cei care l-au
văzut cu adevărat. Gândeşte-te: Blake, Milton, Dante, Rimbaud,
Lautréamont, Sade, Strindberg, Dostoievski, Hölderlin, Kafka. Ce arogant ar
putea pune la îndoială mărturia acestor martiri?
O privi cu severitate, ca
şi cum i-ar cere socoteală.
– Sunt cei care visează
pentru noi toţi. Sunt condamnaţi, ascultă bine, CONDAMNAŢI!
– aproape ţipă – să-şi reveleze iadul personal.
Tăcu şi pentru o
vreme domni tăcerea. Apoi, ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi,
adăugă:
– Nu ştiu unde am citit
că Dante n-a făcut altceva decât să traducă idei şi
sentimente ale epocii sale, prejudecăţi teologice în vogă,
superstiţii care pluteau în aer. Opera lui ar fi, atunci, pur şi
simplu descrierea conştientului şi inconştientului unei culturi.
Se poate să fie ceva adevăr în asta. Dar nu în sensul în care cred
aceşti sociologizanţi ai groazei. Eu cred că Dante a văzut
ceva. Ca toţi marii poeţi A VĂZUT ceea ce oamenii
obişnuiţi doar presimt într-o manieră mai puţin
precisă. Contemporanii care îl vedeau mergând pe străzile Ravennei,
tăcut şi uscăţiv, şopteau cu sacră teroare:
uite-l pe omul care a fost în iad. Ştiai asta? Cuvinte textuale. Nu
vorbeau în metafore: oamenii aceia credeau că Dante a fost
într-adevăr în iad. Şi nu se înşelau. Se înşeală
aceşti subtili, aceşti indivizi care se consideră
inteligenţi fiindcă cred că opera lui Dante e o metaforă.
S. tăcu şi începu
să privească podeaua gânditor.
Beba îl privi cu lacrimi în
ochi. Când S. îşi ridică privirea o întrebă ce s-a întâmplat.
– Nimic, tontule, nimic. Ce s-a
întâmplat e că, în ciuda a tot, sunt foarte feminină. Mă duc
să-i fac baie Pipinei.