Zeul Oraşului

Eu cred că fiecare oraş are un zeu. Mai mult decât oriunde, între zidurile unui oraş am simţit prezenţa unor divinităţi impalpabile şi misterioase. Plimbându‑mă printr‑un parc în amurg, privind un edificiu măreţ, hoinărind printr‑un cartier cu un stil arhitectonic unitar sau rătăcindu‑mă în labirintul întortocheat de străzi înguste şi case dărăpănate de la periferie aveam sentimentul când şi când foarte intens al unui zeu existând într‑un mod indefinibil în şi prin toate acestea. Erau momente de graţie când lucrurile păreau să fie mai mult decât sunt. Emanau un duh al locului, un sens, o semnificaţie vizibile mai ales în stilul arhitectonic.

Deşi sentimentul prezenţei unui zeu era declanşat doar de anumite locuri şi momente, am înţeles încă de la început că el este în realitate, un spirit al întregului oraş, o entitate holistică, dar a cărei fiinţă este de obicei ascunsă vederii. Numai uneori şi numai pe alocuri zeul se lăsa intuit şi numai ca simplu sentiment al prezenţei sale. Îl bănuiam prin apropiere iar uneori aveam senzaţia unei întâlniri iminente dar niciodată nu îl vedeam cu adevărat.

Perspectiva unei asemenea întâlniri mă îmbia spre noi căutări. Am fost totdeauna fascinat de tot ce e misterios şi ambiguu şi poate că aş fi cedat tentaţiei de a‑mi dedica viaţa unei himere dacă tristele nevoi materiale nu m‑ar fi adus cu forţa necesităţii pe căile bătătorite ale arivismului. Cel mai greu lucru trăind în societate e să fii în mod fundamental diferit de ceilalţi, iar pentru mine, din cauza timidităţii, era încă şi mai greu. E imposibil să supravieţuieşti printre oameni fără să gândeşti ca ei, să acţionezi ca ei şi mai ales să vrei acelaşi lucru cu ei. Democraţia este o glumă şi adesea societăţile democratice sunt cele mai intolerante faţă de alteritate. Ţi se tolerează o preferinţă sexuală aberantă dar nu ţi se tolerează să nu fii preocupat de carieră sau de realizare materială. Şi pe bună dreptate, fiindcă în primul caz este vorba de o simplă diferenţă biologică, pe când în al doilea caz eşti un mutant metafizic.

Cu consimţământul meu vinovat, am fost târât aşadar în vârtejul inconsistent al vieţii materiale. Mi‑am abandonat preocupările mai vechi liniştindu‑mi conştiinţa cu soluţia paleativă şi perfidă a unei amânări care avea să fie fără termen. Dar timpul nu a reuşit să mă facă să uit menirea mea iniţială. Iar eu, în străfundurile sufletului meu nu am renunţat niciodată la speranţa că odată şi odată îl voi scoate pe zeu din ascunderea sa. Acest compromis, în virtutea naturii sale, era intenţionat temporar dar tindea să se permanentizeze, când o criză neaşteptată avea să schimbe lucrurile în mod radical.

Cu cât înaintam în vârstă, situaţia materială mi se ameliora, dar, în loc să devin mai liber faţă de obligaţiile materiale, mă trezeam că devin tot mai dependent.  Rezolvarea unei nevoi mă implica într‑un hăţiş de noi nevoi cu o importanţă subiectivă crescândă, deşi cu un grad sporit de artificialitate. La 45 de ani eram mai stressat de alegerea mobilierului decât la 25 de ani de găsirea unei locuinţe. În plus puterile minţii îmi scădeau vizibil. Inteligenţa se tocea, memoria era invadată de goluri, prospeţimea şi intensitatea impresiilor scădea. În loc să mă apropii, mă depărtam tot mai mult de ţelul meu originar. Simţeam cu o nelinişte crescândă că acum sunt mai puţin pregătit decât înainte pentru o întâlnire cu zeul. Îmi era mai greu să‑l invoc, mai greu să recreez acea stare de spirit care mă făcea receptiv pentru apariţia sa. Şi curând avea să vină un timp când nu voi mai fi receptiv deloc.

Aveam deja simptomele unei depresii grave când, aflat în călătorie de afaceri, am făcut o escală într‑un oraş provincial dintr‑o zonă slab populată şi săracă a unei ţări europene. Am observat cu emoţie că oraşul îmi produce din nou după atâţia ani sentimentul bine cunoscut al prezenţei zeului. Cu uimire mi‑am dat seama că am destui bani ca să trăiesc din ei până la sfârşitul vieţii şi vraja rea a iluziei care mă ţinuse legat atâta vreme în cercul îngust al intereselor materiale s‑a spulberat ca şi când n‑ar fi fost. Nu înţelegeam de ce m‑am crezut condamnat fără speranţă la o sclavie umilitoare când mă puteam elibera oricând cu atâta uşurinţă. În acel oraş anonim, omis de hărţile mai puţin amănunţite m‑am hotărât eu, cu un fel de disperare să reiau căutarea zeului citadin. Resimţeam dureros timpul pierdut şi uzura vârstei dar o nelinişte mare mă împingea înainte.

M‑am instalat într‑un hotel  din zona istorică a oraşului şi, ca un explorator în ţinuturi încă nedescoperite am început să cercetez împrejurimile. Oraşul avea mai multe vârste, era un amestec de stiluri şi epoci. Fiecare cartier avea un parfum şi chiar un temperament anume. Era cartierul istoric al oraşului, cândva modern, acum desuet, plin de monumente şi melancolie, uşor în ruină, neglijat de edili, cu străzi nesistematizate, şerpuind pline de fantezie, cu pieţe pietruite dispuse circular în jurul unor fântâni arteziene, cândva inima vie a oraşului. Era apoi un cartier modern şi abstract unde se ridicau turnuri semeţe de beton şi sticlă, unde domina o arhitectură futuristă, fluidă şi geometrică, cu străzi drepte şi lungi intersectându‑se în unghiuri drepte, unde alternau aglomerări de o densitate paroxistică cu imense spaţii goale, centrul financiar şi administrativ al oraşului, separat de rest printr‑o centură de autostrăzi suprapuse. Era apoi cartierul celor mai săraci, suprapopulat de case mici, înghesuite, cu pavaj desfundat, luminat slab noaptea, cu locuinţe improvizate din caroserii şi panouri, dezolant toamna când ploaia părea să‑l dizolve, pitoresc primăvara când maidanele înfloreau şi împăcat iarna când zăpada acoperea totul într‑o feerie albă.

În realitate cartierele nu erau aşa net separate ci interferau dând uneori rezultate disconcertante. Astfel peste acoperişul de ţigle al unei case stând într‑o rână, puteai să vezi înălţându‑se o pădure de zgârie‑nori sau între un palat nobiliar şi un muzeu de artă vedeai silueta geometrică a unui turn populat de birouri şi sedii de firme. De multe ori clădiri vechi a căror eleganţă apusă abia se mai ghicea, acum definitiv părăginite, erau locuite de oameni fără căpătâi care îşi aduceau mizeria modului lor de trai într‑o casă nobilă cândva, ca nişte paraziţi care infestează un organism decrepit. Deşi oraşul era viu şi se construia mult, un proces continuu de degradare făcea ca ruinele să crească an de an, după cum mi s‑a spus, încât periferiile înaintau lent, ca o cangrenă spre inima vie a oraşului. Îmi plăcea adesea să rătăcesc printre aceste ruine ce‑mi păreau o metaforă melancolică a neantului.

Cel mai mult mă atrăgeau însă parcurile, spre seară, când numărul de vizitatori se rărea şi pe alei domnea o atmosferă crepusculară de singurătate şi nelinişte.

Aceste explorări mi‑au dat o idee nouă asupra dimensiunilor oraşului. Contrar a ceea ce spuneau hărţile, oraşul depăşea mult talia unei aşezări mijlocii tinzând către amploarea unei metropole. Uneori aveam sentimentul că m‑am rătăcit într‑un oraş infinit din care nu mai pot ieşi. Nu auzisem niciodată de un oraş atât de mare în această regiune. În plus aveam senzaţia ciudată că oraşul era deconectat de restul lumii. Parcă lucrurile mergeau aici pe un alt făgaş, independent de influenţe externe şi asta demult, dintotdeauna. Parcă nimic altceva în afara oraşului nu ar fi existat pe lume.

În tot acest timp, peste tot unde mergeam eram urmărit de o prezenţă vag perceptibilă. Uneori intensitatea acestei prezenţe creştea intr‑atât încât apariţia zeului părea iminentă. Au fost zile întregi când mergeam prin oraş închipuindu‑mi că la următoarea intersecţie sau după ocolul unei clădiri mă voi întâlni cu zeul. Era atât de aproape încât parcă devenea tangibil şi totuşi o barieră subtilă ne separa.

Dar dintr‑o zi am început să‑l văd cu adevărat. Eram într‑o piaţă vastă în apropierea unei catedrale gigantice, din cele a căror construcţie a durat sute de ani şi uitându‑mă întâmplător în sus, către acoperiş, la sculpturile fine şi amănunţite pe care artiştii le ciopleau la zeci de metri înălţime, invizibile pentru muritorii legaţi de pământ, destinate doar ochiului lui Dumnezeu, l‑am văzut pe zeu rezemat de peretele catedralei, ignorând gravitaţia, cu ochii aţintiţi dincolo de oraş, în zare. Am rămas surprins, fiindcă mă aşteptam ca persoana zeului să fie un fel de focar spre care să conveargă undele prezenţei sale. Dar în apropierea sa sentimentul prezenţei nu se accentua, nici nu se altera în vreun fel. Era atât de departe încât abia dacă‑l vedeam, ca o pată albă printre scene biblice sculptate dar eram sigur că este el. Apoi umbra cornişei l‑a acoperit şi n‑am mai fost sigur că‑l disting.

Altădată mă aflam la unul din etajele superioare ale unui magazin şi mă uitam afară prin peretele de sticlă. Pe lângă magazin trecea un fluviu de automobile care se pierdea într‑o ceaţă albăstrie la orizont. Atunci, la ultimul etaj al unei clădiri laterale drumului, l‑am zărit pe zeu în profil, lipit de zid printre cariatide, cu capul plecat în piept, reflectând adâncit în sine. A stat aşa nemişcat până când întunericul l‑a ascuns complet vederii.

L‑am întâlnit pe zeu mai apoi de multe ori, sub diferite forme şi în diferite locuri. Ca o umbră foşnitoare pe o alee întunecată, noaptea în parc, sau pe un bulevard umbrit de coroanele învoalte ale unor şiruri paralele de castani, mic ca o insectă pe malul celălalt al unui lac sau dincolo de perdeaua de apă a unei cascade artificiale.

Trecuseră ani de când hălăduiam pe străzile oraşului şi existenţa mea tindea să se stabilizeze intr‑un tipar stereotip. Uneori aveam impresia că dintotdeauna am locuit în acel oraş. Pierdeam noţiunea timpului şi nu numai la figurat. Treceam printr‑o estompare treptată a sentimentului timpului. De exemplu făceam o plimbare din centrul modern şi sofisticat până în cartierele mărginaşe dar nu puteam distinge o succesiune temporală în întregul acestei acţiuni. Trebuia să deduc ordinea secvenţială. De pildă pornind din piaţa A din centru nu puteam să ajung pe strada C înainte de a trece prin parcul B. Dar acesta era rezultatul unei operaţii logice, nu al percepţiei cronologice. Alunecam într‑o existenţă fără timp, în care viaţa mea apărea ca un continuum de‑a lungul căruia glisam ca un duh rătăcitor. Acest continuum avea regiuni de mare extindere şi intensitate dar şi puncte de strangulare, după forţa amintirilor şi după tăria emoţiilor. Perioadele monotone şi cenuşii se condensau în fragmente lungi şi subţiate, pe când perioadele abundente în răsturnări şi evenimente bulversante izbucneau ca nişte explozii de lumină. De fapt conştiinţa mea era distribuită de‑a lungul continuumului existenţei mele dar aveam puterea de a mă concentra asupra unei perioade, chiar asupra unui singur moment. Nu mai trăiam înghesuit în capcana unei clipe, într‑o nesfârşită trecere dinspre trecut spre viitor. Eram liber şi aveam atâta libertate câtă extindere avea destinul meu. Mă mira că cei din jurul meu nu observă nimic ciudat la mine. Nimeni nu cred că a bănuit vreodată ce se petrece cu mine, în societate eram aparent normal dar trăiam într‑o însingurare atroce. Mi se părea uneori că privesc din dosul pleoapelor ca de la distanţe de ani lumină.

Alunecam într‑un alt plan de realitate. Poate de aceea înţelegeam că oraşul este un continuum spaţio‑temporal, o entitate indivizibilă de la întemeiere până la distrugerea sa, un monolit poliedral cu o infinitate de feţe spaţiale şi temporale. De fapt oraşul era întruparea în materie a zeului citadin, impactul unei săgeţi venind din sfera de întuneric care înconjoară existenţa şi împlântată în lumea materială, drumul ei cristalizat în materie. Iar zeul înceta să fie o emanaţie, o presimţire ci începea să prindă un chip, o fiinţă reală şi integră, ferită de corupţia timpului. Nu era o altă faţetă înşelătoare, un moment efemer al descompunerii temporale ci un chip etern şi statornic de care mă apropiam încet,  prin întuneric.

Şi deodată iluzia care mă înconjura s‑a destrămat cum se destramă ceaţa când apare Soarele. M‑am trezit covârşit de o oboseală ancestrală, îmbătrânit de căutări fără sfârşit. M‑am deşteptat din visul vieţii că sunt un peregrin în labirintul infinit numit Haos. De o eternitate rătăcesc prin labirint căutând ieşirea către lumină. Am parcurs ultima treaptă a iniţierii şi imaginile care îmi dansau în faţa ochilor s‑au fixat şi au căpătat relief. Acum înţelegeam că viaţa mea a fost o lungă şi extenuantă călătorie prin labirint, o iniţiere complicată şi dureroasă. Trecusem prin primejdii mortale dar călăuzit de firul de lumină al Ariadnei le‑am evitat fără să fiu conştient de ceea ce fac.

Acum însă labirintul rămăsese undeva în urmă iar eu mă aflam în faţa porţii înalte a locuinţei de lumină a zeului. Există două ieşiri din labirint şi două porţi, una spre neant, una spre fiinţă. Dacă aş deschide poarta neantului aş fi absorbit de întuneric şi aş înceta să exist ca şi cum nici n‑aş fi fost vreodată. Dar nu de asta mi‑e teamă. Îmi amintesc că am trecut pe lângă Poarta Neantului pe când eram în zenitul vieţii şi un noroc sau o minune m‑au salvat din această încercare. Pe poarta din faţa mea e încrustat Semnul Fiinţei, care nu se poate confunda şi care se recunoaşte totdeauna deşi nimeni nu l‑a văzut dinainte vreodată. Altceva mă roade pe când ezit în faţa Porţii Fiinţei. Printre canaturile uşor întredeschise ale porţii o geană de lumină albă strălucitoare şi arzătoare mă îmbie înăuntru. Dar mă simt legat de existenţa mea anterioară, de frustările şi nostalgiile ei. Trecând pragul porţii ar fi ca şi cum m‑aş trăda pe mine cel de acum, ca şi cum aş lăsa suferinţele mele nerăscumpărate. După ce o viaţă am trăit cu gândul dureros că împlinirea îmi va fi refuzată şi voi fi sorti nefiinţei, parcă simpla trecere în imperiul fiinţei nu‑mi e de ajuns. Sau poate că din nou mi‑e greu să renunţ la vechiul eu, la vechile deprinderi din cauza unei complaceri vinovate. Poate că simpla căutare mi‑e mai dragă decât obiectul căutării.

Apoi înţeleg pentru prima dată cu claritate că eternitatea şi plenitudinea sunt cumplite. Pentru fiinţa temporală care am fost, cu aspiraţiile ei mărunte, cu suferinţele ei jalnice, trecerea pragului ar însemna moartea. Ar trebui să‑mi golesc vechiul conţinut al eului şi să mă umplu cu o substanţă nouă, să mă transform într‑un eu nou, necunoscut, străin şi înspăimântător.Ar trebui să mă nasc din nou. Cu ce diferă această transformare din temelii de moartea definitivă? Mă întreb ce părticică din sufletul meu patetic şi imperfect, de ale cărui defecte mă simt acum atât de ataşat, ar rezista acestei probe de foc. Mă cufund în introspecţie şi nu găsesc în mine nimic indispensabil, nimic care să merite să trăiască veşnic. Totul e efemer şi coruptibil, totul arde în oxigenul timpului. Dar poate că nu găsesc nimic pentru că încă nu ştiu să văd, fiindcă privesc dintr‑o perspectivă inversată. Într‑o perspectivă corectă voi descoperi poate un sens şi o explicaţie mântuitoare pentru tot ceea ce astăzi e absurd. Poate că voi fi uimit când voi ajunge să mă cunosc cu adevărat.

Reflectez în faţa Porţii Fiinţei, în netimpul de la pragul dintre lumi. Reflectez şi ezit.