UN RASARIT MARIN

(PARADISUL LATENT)

Omul inainteaza incet, greoi pe intinderea denivelata. Picioarele i se infunda printre gunoaie si, ostenit, ii e tot mai greu sa si le smulga. Hainele, fata, si miinile ii sint minjite de murdarii puturoase. In imensitatea cimpiei el e singura fiinta vie, singura forma miscatoare printre lucruri inerte, descompuse. In toate sensurile nu intilneste altceva decit maldare de reziduuri organice, schelarii metalice mincate de rugina, folii din material plastic si baltoace de petrol. La fiecare pas piciorul i se cufunda in miluri clisoase. Intre o directie si o alta oarecare nu s-ar putea stabili diferente certe, incit pare ca singurul motiv care-l impinge inainte e doar dorinta de a actiona intr-un fel, chiar fara un scop precis, in asteptarea a ceva nedefinit, o speranta, un semn sau altceva.
            Escaladeaza o creasta lunga, imposibil de ocolit si ajuns in virf incearca sa o coboare pasind cu grija. Dar muschii ii sint obositi iar ochii insensibilizati de monotonie nu-l ajuta. Calca gresit si se rostogoleste pina la baza crestei. S-a cufundat pina la briu intr-o apa tulbure, viscoasa. Acum isi da seama ca dincolo de creasta se afla, imprejmuit de munti de gunoaie, un lac interior. Aceeasi oarba dorinta de a actiona il mina inainte, in vad. Apa ii trece repede de briu si i se apropie de git. Ii patrunde in gura, pare ca o sa-l depaseasca curind dar in momentul critic nivelul apei incepe sa scada. Acum se afla in mijlocul lacului care seamana tot mai mult cu cerul plumburiu- galbui si opac. Prins la mijloc intre imensitatea cerului si imensitatea reflectata de lac, pare suspendat intre doua genuni.
Dupa lungi eforturi reuseste sa ajunga la marginea opusa a lacului. Nu se opreste desi ar fi avut nevoie de un popas. Incepe sa urce din nou, cu rabdare si staruinta, si dupa un timp indelungat ajunge din nou in virf. Coboara incet panta pina la baza si isi continua drumul.
            La un moment dat se opreste, isi ridica fruntea si cu ochii orbi scruteaza vag zarea. Pare ca adulmeca orizontul timp de citeva clipe apoi renunta si reia mersul. Dupa un timp insa, se opreste din nou. Un vuiet amplu, surd, familiar, ii atinge usor, ca sosind de la o mare departare, auzul ascutit de tacerea fatala a desertului de gunoaie. Grabeste pasul, desi intelege ca oceanul e inca foarte departe si se prea poate ca istovit, sa se prabuseasca inainte de a ajunge pe tarm. Poate vor trece zile pina sa poata vedea valurile, poate ca vuietul oceanului nu a ajuns la el decit printr-un fenomen curios sau poate nu a fost decit o halucinatie. Totusi se grabeste.
            Oceanul e aproape insa, si il intilneste mai curind decit se asteapta. Cind distanta pina la linia de impact a tarmului cu oceanul se reduce intr-atit incit poate vedea limpede valurile spargindu-se, isi incetineste mult mersul. Acum se apropie de tarm cu pasi tot mai rari. Insufletirea care l-a adus pina aici si speranta care il sustinuse par sa-l paraseasca. Oboseala si dezamagirea remanente deasemenea par sa se stinga sau mai curind sa treaca in altceva. Toate dispar transformindu-se printr-un proces launtric intr-un sentiment nou, ca o lumina ce se naste si creste din ranile sufletului sau. Pe chipul sau transfigurat, iluminat launtric se scurg lacrimi iar ochii ii stralucesc. Se opreste pe plaja si ingenuncheaza. Lacrimile i se scurg mai departe printre pleoapele inchise, pieptul ii tresalta dureros in timp ce narile adulmeca frematind departarea infinita a zarii, ultim rest de maretie al unui peisaj dezolant...

 ...insetat am plonjat cu capul in apa fintinii. Multa vreme singurele realitati care mai contau pentru mine au fost doar setea mea neostoita si apa, lichidul acela racoros, transparent, aproape cristalin, miraculos ca o licoare fermecata.
            Cind mi-am ridicat capul din bazin mi-am dat seama ca nu m-am inselat prea tare atribuind apei calitati miraculoase. Fintina era o arteziana sofisticata ale carei jeturi descriau in aer complicate geometrii fluide. Jocurile apelor compuneau figuri spatiale abstracte care variau in timp, trecind de la un model la altul fara sa se repete. Admiram spectacolul pur si fastuos ale carui licariri solare imi mingiiau fata si ma gindeam la geniul celui care concepuse si construise minunea acesta. Cita minutie, inteligenta si fantezie cheltuise pentru ea! Desigur, locuitorii asezarii trebuie sa fie mindri de fintina lor.Am privit in jurul meu si am avut senzatia ca vad totul pentru prima oara. Piata era pavata cu dale de marmura si era inconjurata de cladiri albe stralucitoare in lumina Soarelui. Oameni tineri, frumosi, senini, imbracati in vesminte usoare de vara treceau pe linga mine ignorindu-ma, desi cred ca aratam destul de ciudat. Venind din desert nu observasem nimic din toate acestea. Si oare unde era desertul? Am constatat cu uimire ca nu mai stiam din ce parte venisem. Pe care drum?
            In piata se incrucisau citeva strazi largi. Prin una din ele intrasem si eu in asezare crezind ca e o oaza. M-am hotarit sa reconstitui drumul parcurs la venire si m-am decis pentru una din strazi fara sa fiu sigur. Dar strada era lunga, bifurcata, intretaiata de alte strazi, intrerupta de alte piete in mijlocul carora clipoceau fintini arteziene iar desertul nu se mai zarea nicaieri. Aproape ca nu-mi venea sa cred ca pina nu demult ma tiram prin desert deshidratat de Soare, chinuit de sete si de foame. Parca intrasem sub o cupola caci cerul se schimbase trecind de la un alb orbitor la un azuriu odihnitor. Am incercat sa ma intorc inapoi dar am renuntat curind, caci nu ma mai puteam orienta. Ceea ce banuisem la inceput ca ar fi fost o modesta asezare mi se revela acum ca un oras imens in a carui diversitate haotica incepeam sa ma pierd.
            Ce ma impresiona mai mult era atmosfera de nedefinit a locurilor. Era ceva dincolo de firesc dar asta nu spune mare lucru. Orasul era luminos si straniu si degaja un calm senin, serafic. Dar nici asta nu-i totul. Impresia globala e un cuprinzator inefabil pe care nu-l pot epuiza oricum l-as numi. Orice insusire odata numita, esentialul se refugiaza in altceva. Viata orasului pulsa discret, insesizabil intr-un ritm obscur, intim in care ma integram involuntar. Gindurile imi erau imprastiate si nu puteam sa leg o singura idee coerenta, in schimb absorbeam prin toti porii senzatii exotice. Sunete, culori, imagini, cristale, arome, taine, sugestii, pluteau in jur atingindu-ma si nervii mei incordati de extaz cautau sa le inteleaga, mesajul daca acesta exista. Si nu ma indoiesc ca exista un mesaj.
            Ametit si obosit m-am oprit intr-o piata si m-am asezat pe parapetul fintinii. Nu ma simteam instrainat, ratacit ci doar putin naucit. In mijlocul acestui oras nu te puteai simti respins, caci era o ambianta creata anume pentru a fi familiara, un spatiu afectiv unde nimic nu era natura ci totul era sens si mister. Dar era ceva care ma impiedica sa ma bucur; o lipsa dureroasa, un gol in mine. Eram prea singur in mijlocul unei populatii de oameni liberi si fericiti. Eu nu eram de-al lor, eram exterior si poate indezirabil. As putea face parte din comunitatea lor? Oare nu era ceva, o incompatibilitate profunda care o facea impenetrabila pentru mine?
Ma apasau astfel de temeri cind o umbra se apropie de mine acoperindu-mi Soarele. Era o fata tinara si frumoasa ca toate celelalte femei pe care le vazusem in oras, singura insa, pe care persoana mea o interesa. Tulburat m-am ridicat in picioare. In clipa aceea mi se parea ca e trimisa de destin.
            -Esti strain, nu-i asa?
            -Da, e adevarat, cum de ti-ai dat seama? Se vede asa de bine?
            -A, e simplu sa-ti dai seama. Esti singur si trist fiindca nu-ti poti deschide sufletul. Toti strainii care sosesc in orasul nostru se simt la inceput tristi si nemultumiti si ceea ce e mai dureros pentru ei e ca nu-si pot da seama de cauza tristetii lor. Au nevoie de un prieten, de cineva care sa-i inteleaga mai bine decit se inteleg ei insisi, care sa le deschida portile inimii. Si asta se vede atit de usor!...
            De la departare mi-ar fi creat doar impresia unei fiinte deosebit de frumoase si pure dar in timp ce-mi vorbea, din mimica si gesturile ei imi compuneam o imagine asupra interioritatii care se manifesta prin ele, imagine in care se reflectau gingasie, limpezime si profunzime. Rostea cuvintele usor si firesc urmind drumul unei gindiri generoase si concrete. Zimbea mereu, fara motiv, cu naturalete si de aceea imi facea placere sa o privesc.
            -Cum, raspunsei eu prefacindu-ma jignit, figura mea e atit de transparenta incit se citeste pe ea ca sufar de singuratate? Si apoi de ce un strain trebuie neaparat sa fie singur? Ar putea sa aiba un insotitor si nu i-ar mai fi urit!
            -Toti strainii care sosesc in orasul nostru sint singuri. Cred chiar ca altfel nici nu pot intra aici sau poate numai singuratatea ii face sa aiba nevoie de noi.
            -Ce lucruri ciudate spui! Dar unde ma aflu aici?
            Ea zimbi.
            -Ai sa-ti dai seama singur. Un lucru insa pot sa ti-l spun: Ca tu ai nevoie de un prieten si mie mi-ar face placere sa ne imprietenim. Daca vrei am sa fiu ghidul tau in orasul acesta imens si schimbator in care, recunoaste ca nu prea te descurci. N-o sa-ti para rau!...
            Doamne, sa-mi para rau! In clipa aceea propunerea ei era un lucru neasteptat la care nu indrazneam sa ma gindesc, o fericire cu totul nesperata. Dar ma inselam. Si de la acea intimplare simpla am fost nedespartiti.

Zile la rind eu si prietena mea Elena (caci asa se numea ea) am colindat orasul cu a carui nesfirsita diversitate incepusem sa ma obisnuiesc. M-a uimit usurinta cu care m-a acceptat in preajma ei dar am vazut curind ca prin felul ei de a fi facea totul firesc si fara retineri. Nu m-a intrebat niciodata cum ma numesc si chiar daca ar fi facut-o as fi fost pus in incurcatura si poate i-as fi spus fara sa glumesc, fara sa mint prea mult ca nu mai tin minte. Tot ce ma lega de existenta anterioara imi parea vag si straniu. Trecutul meu era o prezenta straina si neinteleasa in memorie. Nu ma recunosteam decit in cel ce eram de cind o cunoscusem pe ea. Si treptat uitam tot mai mult de cel ce fusesem, eram tot mai mult captivat de noua viata.
            Elena ma initia cu seriozitate in viata orasului. Impreuna am vizitat saloane de arta abstracta dotate cu exponate iesite din mina unor maestri ciudati, cautatori de absolut si ireal, ne-am plimbat pe faleza urmarind spectacolul maret al oceanului pe timp de furtuna, am vizionat spectacolele nocturne, feeriile de sunet si culoare ce se desfasurau in fiecare piata a orasului pe fundalul cerului intunecat, ne-am distrat culegind cochilii de melci si scoici pe plaja unde se zice ca s-ar sfirsi orasul (desi unii spun ca marea nu e decit un lac interior, ca orasul se intinde peste tot de-a lungul tarmurilor, inglobind-o in sine). Pentru noi orasul era in fiecare zi altul. Nu existau cicluri nici repetitii. Arhitectura sa fluida evolua de la o zi la alta si odata cu ea ma schimbam si eu. Pierdusem sirul zilelor, timpul devenise fara sens pentru mine de cind strabateam acel haos pestrit, efervescent si nu as fi putut spune ca am trecut de doua ori prin acelasi loc sau ca as fi vazut ceva de mai multe ori. Nimic nu era facut in serie. Totul era original si unic.
            In tot acest timp iubirea mea pentru Elena crestea nemasurat iar eu nu incercam sa o stavilesc, fiindca eram fericit si aceasta pasiune nu avea nimic injositor, nimic trivial, era un sentiment curat care n-ar fi putut s-o jigneasca. Mi-ar fi fost de ajuns sa traim mereu asa cum ne obisnuisem. Prezenta ei era un izvor nesfirsit de mister. Frumusetea ei care ma intimidase atit la inceput ma emotiona mereu, fiindca parea mereu alta si niciodata nu o intelegeam pe deplin. Privirile ei ma obsedau. In irisii, in pupilele ei se gasea promisiunea unor orizonturi infinite si tinuturi indepartate si exotice deveneau aievea datorita lor. Privirile ei aveau ceva din glacialitatea zapezilor arctice, din vastitatea stepelor si preeriilor, din zapusala torida a tropicelor laolalta. Linga ea totul se contamina de inefabil si nostalgia tinuturilor pe care ochii ei le inglobau latent cobora din timp si spatiu un teritoriu la care numai ea avea acces transformind totul in orbitoare feerie. Eram fericiti ca doi zei si presaram in jurul nostru fericire. Iar clipa cind ea, care stia de multa vreme cit de tare o iubesc mi-a marturisit la rindul ei ca ma iubeste, a venit firesc si mi s-a parut ca altfel nici nu putea fi iar la scurta vreme chiar ca asa a fost intotdeauna.
            Era ceva, insa, care inca ma nelinistea, cu atit mai intens cu cit eram mai fericit. In toiul oricarui extaz aveam o certitudine, mi se revela un fragment din teritoriul paradigmatic al Frumusetii. Extazul se stingea si pierea. Certitudinea abia cucerita palea, apoi nelinistea, indoiala o sfarimau cu totul iar eu ramineam cu senzatia ca pierd o sansa infinita si ca portile se inchid iar. Acestea sa fie portile de care mi-a vorbit Elena?
Am fost fericit si inca mai sint. Dar nu pe deplin fiindca nelinistea inca ma roade.

Acum, cind ma aflu pe tarmul oceanului poate pentru ultima data, simt mai acut ca oricind frustrare si neliniste. Privesc inapoi si zilele petrecute alaturi de Elena imi creaza aceeasi impresie: Ca sensul lor ultim imi scapa, ca cu cit ma adincesc mai mult in contemplarea lor cu atit inteleg ca am fost orb.
            Elena nu mi-a spus nimic de citeva ore. Parca ar ghici ca ma framint si caut o solutie. A stat tacuta linga mine toata noaptea, sprijinindu-si uneori capul de umarul meu. Acum a plecat in larg sa se scalde. Privesc urma lasata in nisip de trupul ei. Tiparul se destinde usor si revine la forma initiala. Ca si oceanul: refuzi sa mai inoti, lasi miinile sa atirne si valurile te poarta inapoi la mal.
            Elena iese din valuri si se apropie de mine. Trupul ei frumos si gol se stringe in mine infrigurat.
            -Curind va fi rasaritul! imi sopteste ea.
            De aceea s-a grabit sa iasa din mare, ca sa privim rasaritul impreuna. Tace si ma imbratiseaza.
            In mine tensiunea creste. Sufletul meu e ravasit, sfisiat de un extaz dureros, chinuitor. Din nou am sentimentul certitudinii, dar nu deplin, Simt ca ma apropii tot mai mult de o tinta pe care insa n-o ating si nici nu o voi atinge vreodata.
            -Spune-mi, Elena, voi stii unde ma aflu si cine sinteti voi?...
            Ea tace privindu-ma cuminte si enigmatica.
            -Voi stii vreodata?...
            Ea tace in continuare clipind din ochii mari, luminosi si limpezi.
            -Dar...
            -Taci! Priveste Soarele!...
            Sint rascolit de un sentiment adinc, dureros. Ma simt poate pentru prima data neconditionat in fata lumii. Durerea din mine imi aduce libertate si independenta, desi ea imi arata cit sint de fragil. La orizont se stravede o dunga rosietica. Cerul e tot portocaliu iar deasupra marii plutesc nori violeti. Curind prima raza de Soare va atinge ochiul meu...

Primele raze ale Soarelui sfisie violent intunericul profund care invaluise tarmul. In lumina lor apare o momiie metalica vestimentata grotesc in folii smolite, lucioase, cu plete verzui in bataia brizei alaturi de un schelet calcinat, intins pe jos, cu craniul si articulatiile gitului rasucite. O plaja stincoasa acoperita de reziduuri menajere si carcase metalice roase de valurile acide. Sub Soarele galben, sub cerul colorat in verde inchis si galben murdar.