TRANSMUNDIU

Nu, n-am sa reusesc niciodata. Fiecare noua zi imi intareste aceasta concluzie slabindu-mi dorinta de a persevera. Deja am pierdut o groaza de timp asistand la cursurile tinute in cladirea Facultatii fara sa fi ajuns la vreun rezultat pozitiv, cert. Desi imi lipseste un criteriu adecvat dupa care sa pot judeca gradul de initiere in care ma aflu, cred mai degraba ca de la inceput pana acum nu am facut altceva decat sa bat pasul pe loc. Spun “cred” si nu spun “sunt sigur” fiindca aceleasi aparente care ma indreptatesc sa fac un bilant asa de pesimist par prin unele aspecte nelamurite, prin unele sensuri ambigui sa indice altceva. Dar acest “altceva” tine prea mult de domeniul vagului ca sa-mi pot intemeia pe el mai mult decat o speranta fugara intr-o clipa de amagire constienta. Experienta repetata zilnic in amfiteatrele Facultatii, considerata la modul obiectiv, cu maxima sinceritate, nu poate decat sa ma descurajeze, punandu-ma mereu in fata limitelor mele pe care, pana acum, nu le-am simtit asa de dureros restrictive.
        In fiecare zi, dupa ce termin lucrul la uzina, in loc sa ma intorc acasa asa cum fac majoritatea colegilor mei si toti muncitorii din sectie, desi infometat si obosit, prefer sa ma indrept in directia exact opusa, spre marginea de nord a orasului, unde se afla Facultatea. Desigur, e intrucatva imoral pentru un om casatorit, cu un copil de crescut, sa-si neglijeze familia, sa se sustraga astfel de la o parte din obligatiile firesti care ii revin. Dar numai intrucatva, fiindca nu se poate spune ca as fi un sot rau sau un tata denaturat. M-am straduit pe cat posibil ca aceasta preocupare speciala care imi ia atata timp si ma solicita atat de mult, sa nu impieteze asupra responsabilitatii mele de cap de familie, sa nu dea prilejul sotiei mele sa fie nemultumita si sa incerce nostalgii la gandul ca poate ar fi fost mai bine daca ar fi cedat altuia. Bineinteles ca asta nu a fost de ajuns pentru a impiedica orice clevetire si nu de putine ori sotia mea a trebuit sa se descurce in situatii care, repetandu-se deveneau penibile; uneori, cand primea vizite sau era cautata de o vecina, trebuia sa disimuleze absenta sotului sau sa o justifice printr-o minciuna. Nu de putine ori ea m-a intampinat cu reprosuri taioase pe care, inciudat, nu puteam sa nu le gasesc macar in parte juste, sau cu taceri nefiresc prelungite si cu o raceala care nu prevestea nimic bun. Nu mi-a facut niciodata ceea ce se cheama o scena, nu m-a amenintat ca isi ia copilul si ma paraseste sau ceva asemanator, dar simt cum instrainarea dintre noi creste. La fel, relatiile dintre noi au ceva sec, sunt tensionat si ma simt fals de parca as simula, atunci cand incerc sa creez o apropiere intre noi, sa ma port tandru, asa cum reuseam adesea in trecut. Ea nu pare sa observe tatonarile mele, nici nu ma baga in seama sau ma intrerupe schimband brusc vorba.
        Toate acestea ma nelinistesc foarte mult...Dar, cel putin deocamdata, eu nu pot sa renunt la ocupatia mea ce pare atat de ciudata in contextul vietii obisnuite. Cursurile pe care le audiez la Facultate, chiar daca nu mi-au adus nici o satisfactie reala, ele raspund unei necesitati profunde a fiintei mele, pe care nimic altceva din lume nu ar putea sa o implineasca. E drept ca aceste cursuri mi-au produs doar nelinisti chinuitoare, complexe de inferioritate si de neputinta dar cu toate acestea, cand pun in balanta aceste neajunsuri cu linistea, fericirea conjugala, nu stau prea mult pe ganduri. Si nu neaparat ca e in firea lucrurilor sa doresti mai acut ceea ce nu ai. Sunt sigur ca dorinta mea e o exigenta inalta si abstracta, independenta de alcatuirea intortocheata sI plina de paradoxuri a sufletului omenesc.
        De aceea cand toti lucratorii ies pe poarta uzinei inundand trotuarele, inghesuindu-se pe insulele statiilor de tramvai sau demarand auroturismele din locurile de parcare, toti grabindu-se spre casele lor, eu iau o cu totul alta cale. Cum multi dintre colegii mei au aflat despre obiceiul meu ciudat de a nu merge acasa decat dupa un ocol prin celalalt capat  al orasului, rar se intampla sa nu existe unul care sa profite de ocazie pentru a face bancuri gratuite pe seama presupuselor aventuri imorale care ma asteapta, facandu-mi si  cateva recomandari jignitoare. Eu surad, deloc jignit, caci bancurile lor excita vulgaritatea din mine si ma amuza. Dar in aceeasi clipa imi aduc aminte ca, in timp ce ei, refluxul bogat al unei zile de lucru, vor merge in grupuri masive spre cartierele de locuinte din sud, eu voi urma un drum insingurat si mai lung, opus sensului curgerii, prin centrul orasului si mai departe spre periferia nordica si brusc sesizez contradictia. Nu sunt un om constant si am in imprejurari diferite reactii care pe ansamblu se exclud. Fiindca cel putin in principiu nu poti sa ai vocatia absolutului si sa fi amator de bancuri obscene in acelasi timp. Dar chiar daca as putea impaca contrariile uitaand de vocatia mea, cedand imprejurarilor si tentatiilor vulgare, eu nu voi petrece drumul pana la destinatie alaturi de o gasca vesela pe care umorul ieftin, daca e veninos si aplicat, o distreaza, ci voi fi prea singur ca sa ma pot instraina de mine insumi. De aceea zambetul imi ingheata pe buze si mai departe ecourile lumii exterioare nu vor mai produce in mine decat neliniste si remuscari.
        Ca sa ajung in zona Facultatii trebuie sa iau un autobuz al carui traseu are punctul de maxima apropiere de uzina la care lucrez la vreo doi kilometri departare. Parcurg aceasta distanta pe jos printre strazile prost pavate acoperite cu noroi iarna, pline de praf vara, din cauza santierelor de constructii din apropiere. Blocurile de locuinte, imense, murdare, desfasoara pe suprafata clisoasa un vast plan arhitectonic prin labirintul caruia niciodata nu mi-e usor sa ma descurc, fiindca mereu apar schimbari in peisaj care ma deruteaza. Drumul meu totdeauna trece pe langa biserica de cartier, inghesuita in mijlocul unui grup de blocuri dispuse circular, inconjurata de un grilaj scund de fier cu motive florale. Gardul ocrotea la origini o gradinita de flori si cateva morminte, dar de cand bucati mari din el au fost rupte si culcate la pamant de rotile camioanelor sau de senilele buldozerelor, florile au fost calcate in picioare de zidari, si incinta delimitata, inclusiv mormintele, a fost inecata in praf de zidarie si lut roscat. Oricat  as fi de grabit, nu renunt niciodata la obiceiul de a starui cateva clipe in locul acesta la intrarea in biserica. In fata intrarii se afla o macara gigantica demult parasita si ruginita, iar bratul imens, descarnat, intins spre cer a macaralei imi ascunde biserica. Dupa ce o ocolesc ma opresc intre sine, langa cablul de otel atarnand de sus si privesc prin usa deschisa in interiorul bisericii. De cele mai multe ori inauntru vad lumini si oameni aprinzand lumina sau ingenuncheati in fata altarului. Foarte multe femei dar si barbati dintre care multi poarta salopete, bocanci noroiti si scurte de santier.
        Ma uit la oameni apoi ma gandesc ca fiecare din ei isi petrece o treime din viata pe schele, printre grinzi din beton armat si caramizi, o treime in autobuze supraaglomerate sau stand la cozi interminabile si o alta treime intr-un somn cel mult cutreierat de oboselile cotidiene si imi dau seama ca ei, ca si mine, se afla in aceeasi situatie, ca toti ne purtam ca niste insecte atrase de lumina. Ii vad pe oameni inchinandu-se cu teama, evlavie si speranta. Daca nu le urmez exemplul nu e pentru ca nu as crede in Dumnezeu, de fapt nici nu stiu daca cred sau nu, ci pentru ca, spre deosebire de ei, intrezaresc o speranta care e mai mult decat o frizare a absurdului; o posibilitate efectiva de redemptiune de care inca nu stiu sa uzez.
        In autobuz nu se afla niciodata prea multi oameni. Este ora refluxului, cand multimea de oameni care dimineata a inundat centrul se inapoiaza in cartierele de locuinte de la marginea orasului, ora cand acest exod alternat isi schimba sensul. Printre putinii pasageri recunosc adesea pe cativa dintre cei angrenati ca si mine in acelasi efort tainic, cu putine sanse de reusita, credinciosi aceleeasi chemari care ne aduce zilnic in amfiteatrele Facultatii. Nu ne vorbim, in viata obisnuita nu suntem unul fata de celalalt decat niste straini, iar despre experienta noastra comuna nu se poate discuta.
        Autobuzul are capatul intr-un cartier de case vechi in care inca n-a patruns febra constructiilor. Cobor, strabat cateva sute de metri pe strazile pavate cu piatra cubica pana ajung in fata Facultatii. Cladirea ei distoneaza puternic cu ambianta, apartinand unui stil arhitectonic diferit, imposibil de conciliat cu stilul demodat, impregnat cu parfum arhaic al celorlalte cladiri. Dealtfel la ea totul distorsioneaza cu locuri comune fixate in noi de experienta, de obisnuinta. E in totul o aparitie suprafireasca. De aceea multa vreme pentru mine a fost o enigma absoluta faptul ca Facultatea e totusi ignorata chiar de cei care ar fi fost in drept sa o remarce. Pare de neconceput dar am avut surpriza sa constat ca nici cei ce locuiesc in apropiere nu au cunostinta de ea. Mi s-a intamplat odata ca ratacindu-ma nu stiu din ce motiv prin cartierul de nord, sa fi cerut unui trecator sa ma indrumeze spre Facultate: omul, insa, nu auzise pana atunci de asa ceva. Toti ceilalti oameni pe care i-am intalnit si i-am intrebat mi-au dat raspunsuri asemanatoare iar unul chiar a adaugat ca trebuie sa fie o eroare fiindca isi cunoaste bine cartierul si daca Facultatea ar fi existat ar fi stiut si el. Incepusem sa ma intreb daca nu cumva am visat sau am avut halucinatii cand, in cele din urma, dupa lungi cautari am reusit sa gasesc drumul si sa ajung la Facultate. Era, deci, reala. Am dedus atunci ca Facultatea e accesibila numai unui numar restraans de oameni, ceea ce nu micsora enigma. De fapt ea persista si acum, si nu de putine ori inainte de a zari cladirea ma intrebam daca nu cumva totul fusese vis si in curand aveam sa ma desmeticesc si sa aflu ca Facultatea nu exista si nici n-a existat vreodata.
        Patrund inauntru si pe hol intalnesc figuri cu care m-am familiarizat in timpul cursurilor. Nimeni nu discuta, in interior domneste o liniste totala, intrerupta doar de zgomotul pasilor sau de tusea celor intimidati de tacere. Unii fumeaza cu nervozitate altii asteapta cu teama inceperea cursului, nimeni nu afiseaza indiferenta. Multi sunt asezati deja in bancile amfiteatrului, in fata tablei negre de langa podium. Odata intrat in amfiteatru, foarte volubil, profesorul incepe sa ne vorbeasca. Mereu se adreseaza unor locuri comune din noi care de fapt nu exista. Se bazeaza pe structuri de cunoastere pe care ratiunea noastra nu le-a avut niciodata. Nu reusesc sa-l urmaresc. Inteleg ca relatia noastra nu e reciproca. Volubilitatii sale exagerate noi ii raspundem prin inhibare. Echivalentul certitudinilor lui despre noi sunt banuieli timide, presupuneri indoielnice care nu ajung niciodata sa contureze un model coerent asupra realitatii. Tabla se acopera repede de semne ciudate a caror semnificatie nu reusesc decat vag de tot sa o intrezaresc. Imi notez constiincios tot ce vad, straduindu-ma sa reproduc cat mai exact forma semnelor. Asa fel incat aceasta scurgere informationala dintr-un univers superior sa ramana consemnata undeva, iar interferenta sa cu nivelul nostru sa nu fie numai o simpla emergenta. Se pare, insa, ca oricum se ajunge la acelasi rezultat de parca interferenta ar fi avut loc, dandu-mi voie sa cred ca tentativele mele sunt sterile fiindca ele nu pot depasi pragul unei incompatibilitati de esenta. Poate ca in mod obiectiv asta e tot ce se poate face. Profesorul umple cateva table, apoi ne paraseste, lasandu-ne nedumeriti in fata foilor mazgalite cu semne ininteligibile. Ramanem in continuare in acelasi amfiteatru. Facultatea e plina de amfiteatre si de sali de seminar, dar noi suntem singurii cursanti si nu ni se preda decat intr-un singur amfiteatru. Cel putin eu n-am vazut nimic altceva decat pustietate in fata cladirii.
        Al doilea profesor care ne preda e poate mai scund decat primul si mai corpolent, are o chelie avansata si poarta ochelari, e imbracat in costum de culoare mai deschisa sau are o cravata mai subtire. In schimb cursul e la fel de inteligibil ca primul si noul profesor are aceeasi suparatoare manie de a ne lua drept altii. Noile semne au poate un stil aparte, un specific anume. Sunt notatiile apartinand unei alte specialitati cu propria ei unitate de stil. Insa raman in continuare o insiruire gratuita de simboluri lipsite de orice logica pentru noi.
        As fi renuntat demult sa-mi framant mintea chinuindu-ma sa dezleg logogrifurile cu care am umplut vrafuri de hartie, risipind ireversibil un timp atat de pretios cand simti ca viata se scurge pe langa tine netraita, daca nu as fi observat un fapt care m-a pus pe ganduri. De la un timp am remarcat ca unii dintre cursantii ale caror figuri mi-au devenit familiare dispar si in schimb apar altii noi. Mi-am imaginat, fireste, ca unii au renuntat iar altii tocmai si-au inceput calvarul. Dar dupa o bucata de vreme figurile noi au disparut si i-am regasit pe multi dintre cei care disparusera. Initial coincidenta mi s-a parut stranie dar fara importanta. Intr-o zi insa am avut o revelatie violenta care m-a zguduit profund, oferindu-mi prima si singura satisfactie consistenta pe care mi-a adus-o audierea cursurilor la Facultate: m-am gandit ca aceste disparitii si reaparitii succesive sint consecinta unui grad de initiere diferit. Mi-am adus aminte de ignoranta locuitorilor din cartierul de nord, de imensitatea inutila a Facultatii si am realizat legatura: totul se poate explica daca admit ca modul in care se reflecta existenta Facultatii, complexitatea si importanta informatiilor care ne sunt comunicate, sunt in functie de gradul de initiere. Poate ca odata cu dobandirea unui grad superior de initiere realizezi un salt intr-o sfera mai inalta de accesibilitate. Poate ca Facultatea e plina de cursanti a caror prezenta este insesizabila pentru mine, asa cum existenta mea e insesizabila pentru ei, fiindca apartinem unor niveluri distincte, unor ordini diferite. Asta ar insemna ca, fara sa-mi dau seama, m-am apropiat intrucatva de obiectivul final, care dintr-odata nu mi se mai parea deloc intangibil. E drept ca alaturi de aceasta posibilitate extrema exista o multime de variante la fel de plauzibile ca explicatii, dar care nu-mi confera si demnitatea de initiat. Chiar si atat, insa, e suficient ca sa inteteasca sperantele mele,  sa-mi dea putere sa continui.
        Dupa terminarea cursurilor, cand in sfarsit ajung acasa, la intrebarile cat se poate de legitime pe care mi le pune sotia mea eu nu pot decat sa dau un raspuns neconvingator si sa-i ofer ca dovada pentru intarirea spuselor mele un teanc de foi acoperite cu semne ciudate care ar putea insemna orice si care pot foarte bine sa nu insemne numic. Ea nu ma crede, demult si-a pierdut increderea in mine si eu nu pot sa nu-i dau dreptate. De ce nu i-as da daca pentru mine insumi dovezile sunt insignifiante! Fiindca acum, cand transcendenta atat de fierbinte invocata, cautata zadarnic in fibrele acestei lumi imbraca o forma aproape concreta, descopar ca nu imi spune nimic si realizez un imens decalaj intre miza care tensioneaza semnele in care e cuprinsa si realitatea lor efectiva.
Sotia mea izbucneste dand pe fata ceea ce pana atunci fusese mascat si latent: instrainarea dintre noi, suferintele ei chinuitoare, situatia de nesuportat in care se vede pusa, nevoia de a lua o hotarare definitiva. Violenta acestei izbucniri ma descumpaneste. Ma strabat fiori fiindca simt ca ceva ireparabil s-a petrecut intre noi. Nu banuiam ca prapastia e atat de adanca. Desi vorbeste limpede, stapanit, din glas razbat nuante de disperare. Privirile ei arata adancimea durerii dar si distanta infinita de la care imi vorbeste. Comportamentul ei hotarat, violent, are ceva taios, de lama de brici. Incep si eu sa-i vorbesc, incet, neconvingator, nauc. Indiferenta stranie din mine ma dispera si ma face sa ma simt iresponsabil. Cateodata prin minte imi trec imagini sumbre ale unui viitor acum incert, sfasiat, si atunci ma cuprinde o teroare adanca. Vad lacrimi in ochii ei. Induiosat incerc s-o mangai, ii aduc argumente care mi se par stupide si false. Ii vorbesc despre binele copilului nostru si caut s-o conving de caldura sentimentelor mele. Ii spun ca nu iubesc nimic pe lume mai mult decat pe ea si pe copil, ca deocamdata sunt angrenat intr-o mare intreprindere din care nu vom avea de obtinut decat foloase pentru noi toti, ca numai la binele lor ma gandesc dar ea tace cu incapatanare si dispret, si eu incep sa ma balbai. Continui pe acelasi ton neconvingator, incerc s-o mangai pe obraji, s-o sarut si ea nu se mai impotriveste. In sufletul meu s-a cascat o noapte adanca. Viitorul mi se pare pustiu, trist si tacut, lumea in intregime a devenit un teritoriu strain, nelocuit de nimeni. Ma simt ingrozitor de singur si ea, mai ales ea mi se pare mai departe ca oricand. Deodata simt cu mirare cum ea se moaie in bratele mele si lacrimi fierbinti incep sa-i curga pe obraz. A cedat si la intrebarea mea mai mult uimita decat nelinistita imi raspunde cu un ”da” slab, dureos, tremurator. Am o izbucnire de bucurie dar mi se pare franta si stupida. Nu pot sa-mi dau seama daca bucuria mea e sincera sau prefacuta si asta-mi da o senzatie neplacuta.
        Furtuna s-a potolit. Maine, insa, ce va fi?

---

Viata mea se apropie de sfarsit... Ar trebui, cred, sa am un sentiment potrivit pentru ea, ca de un tot implinit. Dar cand ma uit in urma, din contra, ea mi se pare neterminata, incompleta, ca o schita pentru ceva mai amplu la care s-a renuntat. Un proiect lasat balta, asa imi pare viata mea. Impresia aceasta nu e noua, cum s-ar putea crede, nu e o descoperire a batranetii pe care nu am putut s-o fac mai curand din lipsa perspectivei. Nu, asa m-am temut totdeauna c-o sa fie. Mereu mi se parea ca ce e frumos, inaltator in aceasta existenta nu sunt faptele deosebite, ci visele si credintele care au animat-o. Eram o fiinta cu posibilitati mari dar retezate, reduse la neputinta.
        Niciodata n-am putut spune ca traiesc din plin, cu adevarat. Mereu ma simteam frustrat si nimic din ce-mi putea oferi lumea nu ma putea elibera de teama de moarte si nu ma putea face fericit. Ma chinuiam mult pe atunci. Si pentru unii e greu de inteles lucrul acesta. Fiindca nu puteam spune ca m-am nascut intr-o zodie rea, iar hazardul nu mi-a adus doar neajunsuri. Am reusit sa-mi satisfac ambitiile sociale si aparent mi-am implinit menirea pe cand atatia au esuat pe drum. Necazurile mele conjugale nu au fost mai mari decat ale altora si in mare parte port vina lor, caci mi le-am facut cu buna stiinta. Nu cred ca exagerez spunand ca am fost fericit. Dar aceasta fericire era numai o aparenta. Fiindca eu am simtit totdeauna ca nu e de ajuns ceea ce am si ca dincolo de aceasta existenta sordida se afla posibilitatea unor existente mult mai inalte. Cand eram tanar ma ingrozea gandul ca tot restul vietii mele va trece la fel, liniara si fara insemnatate. Mai tarziu am resimtit cu durere scurgerea timpului care, fara a-mi aduce implinirea ceruta, imi rapea treptat sansele ca ea sa aiba loc. Iar acum astept cu resemnare, cu tot mai putine mocniri de revolta, stingerea ultimelor franturi de viata din mine.
        Accesul in interiorul Facultatii mi s-a parut o vreme ca imi deschide o poarta spre acel altceva de care am atata nevoie. Dar dincolo de aceasta poarta se mai afla una pe care nu am reusit s-o deschid: e vorba de limitele mele omenesti. Acum cand regandesc trecutul, inteleg ca nu eram facut pentru o asemenea reusita. Eram prea mic, prea slab si neinsemnat pentru sarcina pe care mi-am propus-o. N-am putut sa-mi asum toate consecintele. N-am rezistat. Dupa ce sotia mea m-a parasit am intrat in panica. Am inteles repede ca nu pot sa indur o astfel de viata, singur, fara nimic cert, palpabil, urmarind o promisiune mincinoasa care nu vrea sa se implineasca. Si atunci am hotarat sa renunt la aspiratiile prea mari pentru puterile mele. Nu am mai frecventat cursurile de la Facultate si am inceput sa ma ocup de lucrurile mai apropiate, mai terestre, pe care le neglijasem. Am cautat-o pe sotia mea si am reusit s-o fac sa ma asculte. Am rugat-o sa ma ierte pentru greselile din trecut, am asigurat-o ca m-am vindecat complet de mania mea si ca de acum inainte vom duce o viata normala. Am evitat sa-i vorbesc de Facultate, si multa vreme de atunci m-am ferit sa aduc vorba in discutiile cu ea despre lucruri care nu sunt absolut pozitive. Am reusit s-o conving si s-a intors acasa. Iar eu mi-am tinut promisiunile.
        Deci nu eram facut pentru o altfel de soarta. Nu eram demn de implinirea pe care am dorit-o. Si de aceea viata mea a fost o contradictie dureroasa, fiindca nici nu puteam sa nu doresc implinirea. Nu puteam sa nu aspir catre un alt mod de a fi.
        De cateva luni de zile am ramas singur. Sotia mea a murit, baiatul s-a casatorit de mult timp si s-a mutat din oras. Sunt mai singur ca niciodata si fata in fata cu perspectiva tot mai apropiata a mortii. In ciuda resemnarii aduse de varsta, adesea, mai ales de la moartea ei, incerc nelinisti cumplite. Fara sa stiu nici eu prea bine pentru ce, intr-o zi m-am urcat din nou in autobuzul care duce spre marginea de nord a orasului. Nu am mai trecut pe acolo nici macar din intamplare de cateva zeci de ani. Cartierul de nord s-a schimbat mult intre timp. Si-a pierdut izul arhaic prins si el de febra innoirilor. In locul cladirilor vechi, daramate de buldozere, s-au ridicat acum lanturi uriase de blocuri de locuinte. Drumurile care mai erau in afara potecilor batatorite de muncitori erau sosele asfaltate recent. Nu mai existau drumuri pavate cu pietre cubice. Mi-a fost greu sa ma orientez. Amintirile mele erau sterse. Locurile nu mai semanau deloc cu cele pastrate in memorie. Stiam ca ma aflam foarte aproape de locul unde altadata se afla cladirea Facultatii, dar ea nu aparuse. Credeam ca Facultatea isi schimbase obiceiurile. Dar nu, ma inselam. Mi-a trebuit insa mult timp pana sa-i ghicesc contururile in starea noua in care se afla. In mijlocul unei mari intinderi, ocolita de camioane de tonaj greu care rascoleau pamantul jilav continua sa fiinteze. M-am apropiat de cladirea Facultatii cu emotie. Simteam cum din mine se ridica valuri de senzatii vechi, desteptate de vederea ei. Incercam din nou nelinistea care ma insotea tot drumul pana la Facultate si mai departe in amfiteatre, crescand mereu in timpul cursurilor si acel sentiment acut de neputinta.
        La un moment dat m-am oprit din mers. Am vazut in preajma Facultatii o multime de oameni, majoritatea tineri, care paseau cu grija sa nu se murdareasca, se strangeau in fata intrarii grabindu-se, sa intre inauntru. Erau noii aspiranti.
        Si ei ca si mine se inghesuiau la baza unei imense porti ferecate, dincolo de care se ascunde miracolul. Si ei ca si mine voiau sa se realizeze altfel decat le era permis. Erau condusi de sperante pe care le-am incercat si pe care le inteleg. Erau, intr-un fel, o reeditare a celui care am fost candva.
        M-am gandit atunci ca poate Facultatea a existat dintotdeauna ca punte intre Cer si Pamant, in toate epocile, ca o sansa perpetua oferita oamenilor de a-si depasi conditia, ca o compensatie pentru farsa hada pe care le-a jucat-o, inzestrandu-i cu nostalgii de zei si inlantuindu-i intr-o conditie de sclavi. O sansa pe care eu am ratat-o, preferand starea de sclav. Daca as fi fost un animal lipsit de dorinte irealizabile ar fi fost mai simplu. Dar sunt un om si m-am nascut cu dorinta de a fi nemuritor. E o mare nedreptate sa creezi o fiinta care sa doreasca mai presus de orice un lucru pe care nu-l poate avea. Dar atunci cand il poate avea dar il si poate pierde?
        Cand ti-ai depasit conditia si ai devenit zeu, nemurirea pare o consecinta fireasca. Dar cand zidul a fost prea inalt ca sa-l poti trece, moartea e singura care ti se cuvine. A reusit oare cineva sa treaca de zid?
        Mi-am dat seama ca sunt prea batran si neputincios ca sa mai pot relua incercarile din tinerete si ca ceea ce e izbitor in viata unui om e ireversibilitatea. Atunci, o durere puternica m-a sagetat si am ingenuncheat acolo, fara sa-mi pese ca ma dadeam in spectacol.
        Unul din tinerii aflati prin apropiere, crezand ca am cazut, se grabi sa ma ajute sa ma ridic. I-am multumit si am plecat intorcand spatele cladirii Facultatii.