Somnul în chihlimbar

Imaginea insectei imortalizate în chihlimbar m-a emotionat profund întotdeauna. Trecutul a gãsit o cale de a trimite un mesaj peste genunea timpului. Pentru ere insecta a rãmas neschimbatã, nesuferind coruptia timpului, protejatã în sfera ei de rãsinã, în tãcere si nemiscare. Numai dacã insecta ar putea supravietui sã vadã transcendenta lume nouã! Atunci într-adevãr ar avea loc o comunicare efectivã între trecut si viitor, iar linia timpului, curbatã în hiperspatiu s-ar atinge pe sine însãsi.
        Motivul somnului în chihlimbar a jucat probabil un rol important, un fel de catalizator subconstient în decizia mea de a astepta viitorul conservat criogenic. M-am cerut adormit la o vârstã la care eram încã activ si proaspãt, ceea ce era destul de neobisnuit. Prezentul avea încã ce sã-mi ofere dar viitorul mã fascina mai mult. M-am lãsat închis si congelat într-un sicriu de metal si sticlã, care avea sã fie o navã sui-generis pentru cãlãtorit în timp.
        Nu stiu cât a durat somnul meu dar, desi n-am avut vise, nici constiinta timpului trecut, m-am trezit schimbat, altã persoanã, ca un om care a cãzut în comã la o vârstã fragedã si s-a trezit încãruntit, depãsit de vremuri si revolut. Aburii reci s-au limpezit în fata mea, apoi capacul de sticlã al sicriului s-a desfãcut. A trecut multã vreme pânã când m-am reacomodat cu actul vederii si am putut sã disting ceva. Înaintea mea se întindea o pajiste vag luminatã care se pierdea într-un orizont claustrofobic de apropiat. Deasupra pajistii era un cer îngrozitor de negru, fãrã stele. Nu departe de mine se afla o vilã înconjuratã de o grãdinã de flori protejatã cu un gard pitic de lemn. Cu greutate, dupã multe încercãri zadarnice, am reusit sã mã desprind din sicriu si, sovãitor, am redeprins abilitatea umblatului. Acum, când mã apropiam de vilã vedeam în spatele ei si în lãturi pãduri, vâlcele, dealuri si în fundal, înãltându-se mãret, munti cu creste tivite rosiatic. Lumina slabã care îmi permitea o vizibilitate limitatã pãrea sã vinã dinspre munti. Nu vedeam nici o altã sursã de luminã. Era prea multã si apãsãtoare liniste în jur. Nu auzeam pale de vânt fosnind iarba si frunzele, nu auzeam cântecul de searã al cosasilor si asta era ciudat.
        Am ajuns lângã vilã si am intrat în grãdinã pe o usitã pe care am gãsit-o deschisã. Usa casei ca si ferestrele cu perdele transparente erau deschise. Intrând m-am trezit într-o încãpere largã, mobilatã simplu, luminatã crepuscular de un abajur. Încãperea era pustie. M-am uitat împrejur cãutând un calendar sau un ziar, orice care m-ar fi putut informa asupra datei dar n-am gãsit nimic. Judecând dupã aparente puteam sã nu fi înaintat în timp mai mult de câtiva ani. În mijlocul meditatiei mele, o usã se deschise si dinãuntrul casei cineva pãtrunse în încãpere. Era un om între douã vârste, cu o figurã neutrã si zâmbitoare.
        - În sfârsit te-ai trezit! zise el intinzându-mi mâna.
        - Am reusit? În ce an suntem?
        - Ei, zise el putin încurcat, aici unde ne aflãm referintele calendaristice nu sunt relevante.
        - Nu suntem pe Pãmânt?
        - Într-un fel nu. Dar mai bine ia loc.
        Ne-am asezat aproximativ unul în fata altuia pe douã fotolii. O umbrã de neliniste trecu peste figura gazdei mele, fãrã sã-i afecteze acea bunã dispozitie moderatã pe care o manifesta.
        - Misiunea mea este sã te cãlãuzesc în lumea noastrã, sã te pregãtesc pentru socul impactului. Acum pot satisface rogorile politetii care cer sã începi o conversatie cu prezentãrile. Pentru dumneata eu voi de acum încolo simplu Cãlãuzã.
        - Ãsta nu-i un nume ci o functie. Dar, în fine, numele meu e...
        - Cunosc numele dumitale dar ai crescut dincolo de el...
        Aceste cuvinte ciudate m-au mirat mult si am simtit nevoia unei explicatii care, însã, nu a venit. Vreme îndelungatã nu mai spuse nimic, încât am decis sã redeschid eu însumi dialogul.
        - Încerc sentimente foarte confuze. Sunt extrem de curios si intrigat si am multe întrebãri dar nu sunt în stare sã formulez niciuna. Mai devreme mi-ai spus cã datele calendaristice sunt lipsite de sens. Lucrul ãsta mã deconcerteazã foarte tare...
        - ...asta e pentru cã aici ne aflãm în afara timpului. Ne aflãm într-un nivel existential dincolo de fizic iar spatiul si timpul sunt simple conventii aici. Tot ce vezi în jur, inclusiv persoana ta, sunt simboluri concrete, entitãti metafizice. Universul este acest bulgãre de pãmânt pe care stãm, plutind în neant. Granita Universului este la câtiva pasi de aici, acolo unde pajistea se terminã în nimic.
        'Misiunea mea era sã-ti amortizez impactul dar nu stiu cum as putea face asta. Ai mers în viitor mai departe decât ti-ai fi putut imagina. Istoria omului s-a desfãsurat în timp atât cât omul nu s-a putut debarasa de constrângerile lui, dar când a strâns suficient impuls, omul si-a deschis aripile si a decolat în aerul tare al eternitãtii. De aceea viitorul extrem nu mai este un orizont de asteptare cât un plan transcendental. Strict temporal suntem deopotrivã în ceea ce tu departajezi ca trecut, prezent si viitor.
        'Eu sunt unul din descendentii tãi. Noi oamenii viitorului suntem nemuritori si omnipotenti. De fapt acestea sunt conditii minimale pentru a avea acces în acest nivel de existentã sau, echivalent, sunt consecinte naturale ale glisãrii într-un nivel superior de existentã."
        Putin dupã ce rosti ultima frazã, Cãlãuzã se ridicã si dispãru pe usa pe care venise. Asa s-a încheiat prima zi (un fel de a zice) a initierii mele în lumea nouã a viitorului...


        În zilele care au urmat, Cãlãuzã m-a familiarizat pe îndelete cu realitatea socantã a viitorului. El mi-a spus cã, în timp, aparenta de fizicalitate a ambiantei în care trãim se va estompa si voi întelege natura adevãratã a lucrurilor. Deocamdatã însã, mergeam în excursii pe dealurile împãdurite dimprejur în acelasi fel în care as fi fãcut-o pe Pãmânt. Cerul acela negru de deasupra noastrã continua sã-mi parã înspãimântãtor. Sã fii mereu constient de acea absentã totalã si goalã de orice semnificatie în care existenta noastrã este încadratã, e o experientã terifiantã. În existenta fizicã nu poti vedea neantul, îl poti doar gândi, iar când încerci sã-i dai reprezentare constati cã e peste puterile tale, ca indicarea celei de a patra dimensiuni. Acesta era un mare avantaj pe care abia acum îl realizam. Mã uitam adesea cãtre cer dar niciodatã nu l-am observat pe Cãlãuzã fãcând acest lucru. Totusi m-a avertizat odatã sã nu mã aventurez prea aproape de granita dintre univers si nimic fiindcã e periculos.
        - Cum asa? l-am întrebat.
        - Tot ce depãseste granita dispare în neant pentru totdeauna. Au fost cazuri de persoane care au murit astfel. Au avut loc si sinucideri.
        Aceasta era o aluzie la existenta altor persoane în univers, pe care eram curios sã le cunosc. Dar Cãlãuzã nu a mai continuat discutia.
        Odatã, fãrã stirea lui, m-am apropiat totusi de granitã împins de curiozitate si neliniste. Nu stiu ce speram sã descopãr. De fapt ãsta e lucrul cel mai rãu, faptul cã nu e nimic de descoperit. La un moment dat pajistea era retezatã, dar aceastã terminologie este înselãtoare. Dincolo nu era spatiu gol ci nimic. Nimicul n-are formã sau continut, n-are dimensiuni, n-are nimic. Iar eu puteam sã vãd asta. Era cel mai înspãimântãtor lucru pe care l-am vãzut vreodatã. De la o distantã sigurã am aruncat o piatrã în nimic si a dispãrut fãrã zgomot, ca înghititã de o substantã neagrã, vâscoasã. Mi s-a pãrut de o monstruozitate neîntrecutã faptul cã cineva ar putea sã se arunce deliberat în întunericul nefiintei. Ce schimonosire malignã a constiintei, ce disperare funestã ar putea duce la un asemenea act! În mine fiinta încã rezidã plenarã, poate de aceea nu pot sã înteleg.
        M-am întors la vilã decis ca dacã mai locuieste cineva în ea sã-l gãsesc neapãrat si am rãscolit-o sistematic. Toate camerele erau pustii. N-am gãsit nicãieri urme ale sederii cuiva, amãnunte domestice care sã trãdeze un menaj. Toate erau mobilate ca living-uri dând o impresie de ospitalitate abstractã, ca o casã oficialã de oaspeti. În sfârsit, într-una din încãperi l-am gãsit pe Cãlãuzã întins pe o canapea si citind o carte. La aparitia mea, cu obisnuita lui expresie de bunã dispozitie moderatã pe figurã, se ridicã si puse cartea deoparte pe o mãsutã. Pe copertile negre am deslusit de la distantã titlul scris cu litere aurii: "Sfânta Scripturã". Venisem sã-l întreb despre ceilalti oameni din univers dar m-am rãzgândit inspirat de o idee nouã.
        - Iartã-mã dacã deranjez, am simtit nevoia sã-ti vorbesc.
        - Îti stau oricând la dispozitie, stii asta.
        M-am asezat în fata lui.
        - Mi-ai spus cã acum oamenii sunt omnipotenti. Ce înseamnã asta? Prin ce este mai mult decât o vorbã goalã? Pot crea, dacã vreau, întregi lumi noi?
        - Vei ajunge în stare sã faci si asta, eventual. De fapt s-a si fãcut.
        - Cum adicã omnipotenti? Asemenea lui Dumnezeu?
        O undã de indispozitie crispã o clipã trãsãturile Cãlãuzei.
        - Nu, rãspunse el într-un târziu. Nu asemenea lui Dumnezeu.
        - Asta e o intrebare la care ar trebui sã-mi poti rãspunde. Spune-mi, existã Dumnezeu?
        - Nu stiu, rãspunse el iarãsi cu greutate. Asta e de fapt cea mai mare neîmplinire în destinul uman. Când am glisat în acest nivel de existentã speram cã vom vedea chipul lui Dumnezeu. În schimb am gãsit doar acest platou pustiu. Ori Dumnezeu nu existã, ori a plecat, ori ceva fundamental ne scapã. Dacã Dumnezeu existã ar trebui sã fie aici. Nimeni însã nu L-a vãzut. Poate cã El se ascunde din fata noastrã, cei mândri, dupã ce S-a arãtat celor umili. Unii spun cã Dumnezeu S-ar afla dincolo de creste si chiar au circulat legende despre un supratãrâm al plenitudinii solare a fiintei în vãile versantului opus, dar cei ce s-au aventurat pe acele plaiuri prãpãstioase au pierit înghititi de râpile de neant care se cascã unde te astepti mai putin. Altii, din disperare, s-au sinucis. Eram multi oameni în trecut. Cei care n-au murit escaladând muntii, au dispãrut în nimicul de dincolo de pajiste. Eu sunt singurul om rãmas în viatã si misiunea mea era sã te cãlãuzesc când te vei trezi iar aceastã misiune acum se apropie de sfârsit...
        Pãrea cã mai are ceva de spus dar se opri, ca si cum restul era prea personal ca sã fie auzit de altcineva.
        - Cum, noi suntem singurii oameni rãmasi în viatã?
        - Da. Ocazional mai apar noi oameni, dar si ei împãrtãsesc aceeasi soartã cu noi ceilalti.
        - Cum adicã apar noi oameni, de unde?
        - Din nimic. Pur si simplu apar. Uiti cã nu trãim într-o lume fizicã. Legile conservãrii, legea cauzalitãtii si toate celelate legi sunt suspendate aici. Minunile nu numai cã sunt posibile dar sunt aproape o regulã, singura. Asa cum unele lucruri dispar fãrã urmã asa altele apar. Este o lume de infinitã sperantã dar si de infinitã suferintã...
        N-am mai reusit sã scot nimic de la el. S-a retras în tãcere iar eu am plecat fãrã sã înteleg. Tãcerile ca si discursurile lui aveau un subînteles enigmatic pe care nu l-am priceput decât când era prea târziu. Dupã acea ultimã discutie n-am mai vorbit desi ne întâlneam ocazional în casã sau în împrejurimi. Apoi a dispãrut si nu l-am mai vãzut vreodatã. S-a sinucis, oare, aruncându-se în neant, sperând, absurd, ca dincolo de neant sã gãseascã dorita deplinãtate a fiintei? Sau ros de îndoieli a dispãrut din senin dezintegrat de cangrena neantului care crestea din chiar lãuntrul constiintei sale? Cãci izvorul neantului este adesea în chiar miezul fiintei noastre. N-am aflat niciodatã ce s-a întâmplat cu el. M-am trezit deodatã singur în univers, lipsit de îndrumãrile cãlãuzei mele. El m-a condus numai pânã la un punct dincolo de care nu m-am mai putut baza decât pe mine însumi. De acolo a început propria mea misiune.


        Am petrecut multã vreme de unul singur în acea vale. În linistea de vatã care domnea în jur, în acel spatiu fãrã margini dar atât de îngust totodatã, încercam un sentiment ambiguu, o sintezã de neconceput între claustrofobie si agorafobie. Iesirea neantului din starea de ascundere care îi este proprie în existenta fizicã nimicea orice limite dar în acelasi timp fãcea din univers o cuscã, chiar dacã peretii erau invizibili. Eram ca un om pe un pisc îngust, înãltat din ocean, cu o suprafatã de numai câtiva metri pãtrati, iar de jur împrejur furtunã, întuneric si valuri. Nemãrginire si închisoare în una. De fapt asa trãisem întotdeauna, dar abia acum realizam.
        Îmi fãcea plãcere sã mã plimb prin pãdurile care încadrau valea înspre munti. Acolo surpriza si varietatea amplificau spatiul subiectiv creându-mi iluzia unui labirint nesfârsit si schimbãtor. Erau câteva locuri pe care le îndrãgisem si îmi erau familiare, un copac bãtrân, scorburos, un luminis înflorit, dar mai ales îmi plãcea sã descopãr perspective noi asupra lucrurilor familiare. De aceea fãceam lungi ocoluri apãrând în locul care era tinta mea din directii inedite. Era ca si cum noi dimensiuni se adãugau din mers imaginii familiare, revelând structuri mai profunde ale esentei sale.
        Nu-mi iesea din minte faptul cã tot ceea ce vedeam cu ochii, pajistea, copacii, dealurile, muntii sunt mai mult decât apar, sunt entitãti metafizice. Eu însumi sunt o entitate metafizicã desi nimic nu pare sã se fi schimbat în mine din fiinta muritoare de carne si sânge care am fost. În acest sens eu însumi sunt mai mult decât par. Eu însumi sunt o enigmã pentru mine si un domeniu de explorat. Asteptam ceva fãrã sã stiu exact ce anume, aveam doar o vagã bãnuialã cã voi recunoaste acel ceva când se va produce.
        În vale domnea continuu o luminã crepuscularã care impregna totul cu un aer de tristete si inefabil, comun amurgurilor pe Pãmânt. Dar acea melancolie dulce si sfâsietoare a amurgului nu mi-o recrea decât viziunea muntilor tiviti rosiatic peste vârfurile drepte ale copacilor. Ghiceam distanta mare de la care crestele îmi trimiteau acest mesaj de mãretie, desi pãreau asa aproape. Acea viziune mã umplea cu substanta inspiratiei ca pe un vas. Lucrurile deveneau semnificative, fãrã ca ratiunea mea sã fi fãcut într-adevãr progrese. Ceva misterios si îmbietor emana dinspre îndepãrtatele culmi împãdurite.
        Am petrecut asa ca hipnotizat, multe ceasuri, aproape fãrã sã fiu constient. Fiindcã doar într-un târziu mi-a venit ideea cã poate asta e ceea ce asteptam. Atunci am înteles cã destinul meu e trasat si cã neapãrat îmi voi încerca norocul într-o expeditie dincolo de munti. Poate cã voi amâna acest deznodãmânt, poate cã mã voi învârti o vreme în vale cãutând o iesire ca un animal în cuscã, dar eternitatea nu se va termina pânã când nu voi face aceastã încercare. Totul curge cãtre apus. Oamenii viitorului au petrecut poate ani întârziind în aceastã vale dar la un moment dat nemurirea lor li s-a pãrut searbãdã fãrã acel ceva care se aflã dincolo de munti. Simplul fapt cã acolo se aflã ceva, înseamnã cã le lipsea si trebuiau sã încerce sã-l descopere chiar dacã în cursul tentativei ar fi putut pierde totul, chiar nemurirea lor. Am realizat cã destinul meu se contopeste cu destinul oamenilor viitorului. Dar nu încã. Nu eram încã suficient de deznãdãjduit. Mai erau destule lucruri pe care voiam sã le lãmuresc, multe probleme pe care voiam sã le rezolv. Expeditia a fost amânatã indefinit.


        Eventual am pierdut notiunea timpului, ceea ce era de asteptat în tãrâmul eternitãtii. Timpul s-a estompat si am început sã realizez conditia mea discursivã. În existenta fizicã ne reprezentãm categoria eternului prin aceea a staticului, ceea ce e profund gresit. De fapt staticul este granita dintre etern si temporal asa cum lumina este granita dintre universul fizic al energiilor joase si cel al energiilor înalte. În tot acest interval am dezbãtut cu mine însumi tot ce era de dezbãtut. A scruta propriul suflet era tot ce puteam face si aceastã activitate mi-a revelat multe aspecte nebãnuite si surprinzãtoare ale eului meu. La întrebarea cât de bogat poate fi un spatiu închis rãspunsul e infinit de bogat. În vidul înalt al profunzimilor constiintei vei vedea, dacã ai timp si rãbdare, cum corpuri se agregã din nimic si omogenitatea aparentã se separã de eterogenitãti tensionate. Cât despre expeditie, nu este un epilog al existentei mele decât într-un sens discursiv. Nu o pot data nici mãcar înaintea trezirii mele din sarcofagul criogenic. În eternitate ele sunt simultane.
        Astfel, într-o zi, din sperantã si disperare am adunat suficient curaj pentru a porni în aceastã expeditie. Am tãiat-o de-a dreptul prin coclaurile împãdurite care strãjuiau valea spre apus. Urcusurile si coborâsurile alternau ritmat desi cãutam sã-mi tai calea pe la poalele dealurilor. Din cauza pãdurii dese vizibilitatea era redusã si adesea eram nevoit sã mã sui pe o culme ca sã mã asigur cã reperele sunt acolo unde credeam eu cã sunt. Judecând dupã aceste repere înaintam extrem de încet, încât chiar dupã zile de mers nu eram departe de pajiste si vilã iar muntii pãreau neclintiti, de parcã n-as fi fãcut un singur pas în directia lor. Aceasta a fost, însã, doar partea usoarã a cãlãtoriei.
        Spre surpriza mea, de-a lungul drumului am întâlnit mici comunitãti de oameni cãrora sosirea mea le-a stârnit un entuziasm de nedescris. Spuneau cã un semn pe cer le-a prevestit sosirea mea si mã asteptau. Fãrã mult înconjur au cerut sã mã însoteascã în cãlãtoria mea. Erau decisi sã mã urmeze încã de la aparitia pe cer a semnului si între timp chiar fãcuserã pregãtiri. Nu i-am întrebat pe acesti oameni dacã fac parte din generatia care a fãcut saltul transcendent sau sunt nãscuti din instabilitatea neantului. Vorbeam putin, fãrã a fi posaci, cãci sub fruntile nãdusite vedeai adesea un zâmbet, dar când fãceam un popas pentru odihnã, conversatiile noastre gravitau în jurul sperantelor noastre, asupra misterului care ne asteaptã dincolo de munti, nu asupra trecutului. Cât am înaintat prin valea împãduritã trupa mea s-a mãrit devenind treptat o micã armatã. Apoi asezãrile omenesti s-au rãrit pânã când au dispãrut cu desãvârsire. Curând vegetatia s-a împutinat, copacii s-au rãrit si am început sã urcãm constant. Se apropiau muntii. Una din echipele de cercetasi trimise sã exploreze lateral s-a întors cu o veste care ne-a umplut de bucurie. Au gãsit un pârâu care izvora dintr-o culme muntoasã izolatã curgând cãtre apus printr-o vale îngustã. Asta însemna cã existã o trecãtoare printre munti si poate o cale directã cãtre versantul apus, pe care nimeni încã n-o descoperise. Mai multe zile am înaintat de-a lungul pârâului pe malul pietros. Susurul cristalin al apei curate si reci alunecând sinuos pe pietre netede ne pãrea încurajator si exaltant. Unii spuneau cã au visat pârâul mult înainte. Era încã o prevestire fastã care se împlinea. Coboram acum într-un tinut stâncos si arid, iar albia pârâului crestea si curgerea era tot mai vijelioasã. Cheile rãului deveneau tot mai abrupte, iar malurile tot mai accidentate. Mergeam acum printr-o trecãtoare îngustã si în stânga si în dreapta se înãltau pereti muntosi drepti si semeti. Cheile serpuiau cu fantezie asa încât nu puteam vedea ce e dincolo de munte.
        Dar o mare deceptie ne astepta înainte. Cheile erau retezate brusc undeva în inima muntelui iar râul se prãbusea tãcut printr-o cascadã în nimicul de sub noi. Era un spectacol înfiorãtor. Apele cãdeau în tãcere si se dezagregau undeva în adâncime. Restul trecãtorii era un tunel serpuitor de întuneric.
        A trebuit sã ne oprim înaintarea si sã reîncepem urcusul pe peretii abrupti ai muntelui. Panta era foarte înaltã iar rocile alunecoase cedau sub presiunea noastrã si se prãbuseau în gol antrenând câteodatã în cãdere si câte unul din noi. Pentru prima datã în cursul expeditiei îmi simteam inima încoltitã de grijã.
        Cascada nu a fost singura ocazie în care am înfruntat genunile neantului. Muntii erau presãrati cu prãpãstii adânci si negre din care nici mãcar zgomotul nu se întorcea. Urcusul era greu dar mai rãu de atât era faptul cã trebuia reluat mereu, sisific. Abia escaladam o creastã cã în dosul ei se profila alta, mai înaltã. Iar între creste prãpãstii adânci cereau de fiecare datã un nou tribut de vieti. Rândurile ni se împutinau. Nu mai vedeai zâmbete, nu mai auzeai profetii optimiste dar încã pãstram îndârjirea de a continua. Masivul muntos crestea atât în înãltime cât si întindere si nu se întrevedea nici un sfârsit.
        Din alternanta sus-jos altitudinea crestea, însã, mereu, si cu ea frigul. Ne era tot mai rece, petreceam popasurile grãmãditi unul în altul si zgribuliti, dar din trupurile noastre vinete nu mai emana nici o cãldurã. Odatã cu frigul au apãrut zãpezile si viscolul dar mai ales noi si înselãtoare pericole. Am pierdut în crevase mai multi tovarãsi decât în prãpãstii. Alunecau prin tunele de gheatã înãuntrul muntelui si nu aveam sã-i mai vedem vreodatã. O singurã fãrâmã de sperantã ne era îngãduitã. Urcând, nu numai vitregia naturii se întetea dar si lumina care venea de dincolo de creste. Lãsasem demult în urmã amurgul din vale. Acum zilele ne erau albe si strãlucitoare si chiar dacã cerul negru fãrã stele al neantului era acum mai aproape, lumina ne învãluia într-o sferã protectoare în care intensitatea fiintei parcã crestea netãrmuit.
        Am rãtãcit poate eoni printre culmile înzãpezite. Cele mai multe episoade ale aventurii noastre îmi sunt neclare si bizare ca frânturi dintr-un cosmar întortocheat din care nu credeam cã mã voi mai trezi. Compania se redusese la a suta parte din câti fusesem initial. Multi au murit, altii s-au întors din drum, altii s-au decis sã ia o altã cale cãtre piscuri si dupã ce ne-am despãrtit n-am mai auzit nimic de ei. Putinii mei tovarãsi erau rãmasi în urmã, risipiti pe mai multe creste dinapoi. Eram singur urcând si, ca într-un vis frumos, nu-mi mai era frig iar muntele era înverzit si înflorit. O brizã sãratã si parfumatã îmi mângâia fata. Nu îndrãzneam sã sper cã totul e real si nu un vis. Eram obosit dar forte noi, rãsãrite de nu se stie unde îmi dãdeau puterea de a continua. Spre vârf panta se îndulcea si, ciudat, specii vegetale exotice de o bogãtie si frumusete luxuriantã se rãsfãtau pe aceste piscuri inaccesibile unde vulturul nu s-ar aventura. Un vuiet amplu adunat din vaste ecouri venea de dincolo de creastã. În sfârsit am ajuns pe platoul neted din vârf si am putut sã privesc nestingherit dincolo.
        O mare albastrã, cu unde sclipitoare scãlda poalele versantului opus. Cât cuprindeam cu ochii vedeam numai întinderea albastrã încretitã de valuri si spumã. Iar suspendat deasupra mãrii era un soare auriu, strãlucitor, aureolat de raze, care umplea spatiul de cãldurã toropitoare si topea încrâncenarea inimii. Înduiosat, mi-am lãsat lacrimile sã curgã în voie pe obraji repetându-mi neîncetat: "Nu poate fi un vis, nu poate fi un vis, îl voi face aievea!..."