Primăvara

 

 

”...ramanand cu totul pe pamant si creand adesea numai portrete sau parand ca produc asa ceva, ei creaza formatii de-ale unui alt Soare, de-ale unei alte primaveri; aceste reatii sunt trandafiri care infloresc in acelasi timp si in cer.”,

Estetica, Hegel,

 

Visul

 

Dupa orele de nebunie, de panica si violenta, dupa ce sangele a curs din abundenta si creieri de om s-au risipit pe pamant, dupa ce groaza a revarsat in noi un potop de adrenalina si furia rosie, ucigasa ne-a intunecat mintile, dupa asalturi si eaplozii, dupa ordine scrasnite si urlete agonice, pe teatrul pustiit si dezolant al bataliei s-a lasat in sfarsit linistea.  Rar se mai aude cate o rafala departata sau o eaplozie intarziata. Fumul si praful s-au risipit iar cerul, acum limpede si inseninat, a inceput sa se intunece. Stelele se ivesc treptat, efemere din profunzimea cosmosului.

Stau nemiscat, intins pe jos cu fata in sus. Nu pot sa ma misc.  Cred ca sunt ranit grav desi nu ma doare nimic. Am pierdut mult sange si abia imi mai simt membrele. Cred ca mi-am pierdut cunostinta cand am fost ranit, caci nu-mi aduc aminte cum am ajuns in pozitia aceasta. M-am trezit contempland cerul, cand vuietul bataliei se domolise, singur pe campul presarat cu cadavre, vehicule abandonate si copaci carbonizati.  Dupa ce isteria distrugerii ne-a cuprins in lupta, viziunea aceasta rasturnata a cerului nesfarsit si adanc imi aduce o liniste si pace neasteptate. Am fost sigur ca voi muri in acest razboi care nu e al meu, desi o speranta absurda a supravietuit mereu evidentei celei mai descurajatoare. Am oscilat intre anxietate si disperare si din ele s-a ivit brusc in anumite momente o pofta naprasnica, oarba de a ucide si a distruge. Am suferit groaznic si fara remediu. Acum toate astea mi se par, nu stiu cum, indiferente si vagi. Dintr-odata nu imi mai e teama de moarte. Am un sentiment nedefinit, pe care nu stiu sa-l numesc si nici nu stiu daca exista un cuvant pentru a-l numi. Dusesem pana adineauri o eaistenta atomara, bulversata, fara perspective, fara a indrazni sa sper. Nu conta decat clipa, nu conta decat sa supravietuiesc inca un atac, inca un bombardament. Nu-mi pasa de patrie, de familie sau de prieteni. Mi se parea ca m-am trezit din vraja mincinoasa a unui vis trandafiriu tesut din intariturile improvizate ale conventiilor, din lasitate si complicitate generalizata la realitatea dura si nemiloasa. Tot ce am crezut ca e valoros sau important mi se dezvaluia ca o aparenta inconsistenta. Acum, insa, chiar si groaza mea, nihilismul neputincios si iconoclast in lumina caruia credeam ca vad adevarata fata a lucrurilor, mi se par superflue.

Descopar in mine profunzime si substanta. Nu este o revenire la suficienta obtuza si rigiditatea arbitrara pe care o numeam convingere inainte de razboi. Este ceva inca necunoscut si totusi vechi, anterior oricarei experiente si poate chiar lumii, care a supravietuit neschimbat tuturor vicisitudinilor si legat cumva de viziunea sublima a boltei instelate.

Sunt aidoma cu cerul: o infinitate reflectand o alta infinitate.

 

Ma trezesc pe patul de infirmerie cu un sentiment inexplicabil de bucurie in suflet. Ma simt senin si curat ca dupa o cufundare matinala in apa rece si pura a unui izvor de munte. O schimbare inefabila s-a petrecut, presimt asta, un eveniment fast si miraculos care ne-ar putea regenera si mantui. Ma uit in jurul meu dar nu vad inca nimic. In baraca e foarte multa liniste si domneste semiintunericul. In paturile aliniate camarazii mei dorm intr-o imobilitate nefireasca ce te duce cu gandul la cei plecati dintre cei vii. Fetele sunt trase, palide, incruntate. Obrajii supti sunt acoperiti de peri desi teposi. Asternuturile sunt murdare, uniformele rupte sunt manjite de sange si noroi. In incapere duhneste iute mirosul de mizerie umana.

Imaginea aceasta atat de familiara altadata are astazi ceva neobisnuit.  Ceva insesizabil s-a strecurat si a schimbat totul. Ceva care vine de afara odata cu linistea adanca si lumina aurorala care intra prin ferestre. Ma ridic cu greutate din pat si ma apropii de geam.

 

Sta nedumerit sub revarsarea de lumina ireala care ii scalda ochii si fruntea. Petale albe si moi, frunze de un verde crud vestesc vestea cea buna. Vede, simte, dar inca nu intelege.

 

Doamne, ce intamplare! In fata baracilor au inflorit copacii! 

Metamorfoza s-a petrecut intr-o singura noapte, ca sub bagheta magica a unui vrajitor. Campia mlastinoasa, cu ierburi galbui fluturand fatidic in razele oblice ale amurgului a devenit in rastimp un mic paradis, un altoi smuls din rai pentru innobilarea decazutelor teritorii terestre.

Adancurile pamantului au irupt si maree florale unduie pe suprafata atat de terna in trecut. Curcubee, jerbe de petale cu miros ametitor poleiaza damburile si vaile cu un amalgam multicolor si sclipitor. Arborii s-au acoperit cu frunzisuri proaspete, pale. Parca nu seva ci insusi fluidul vietii ar urca prin capilarele tulpinelor. Ceva fragil, delicat pluteste in aer, ca si cum caliciul unei flori imense care ar fi Natura s-ar fi deschis gratios descoperind profanilor corola de minuni si taine a vietii.  Perspectivele pestrite si vaste, panorama multicolora seamana a fi desfasurari ale unei substante vitale, insusi fondul virgin si neexprimat al naturii.  Totul, chiar si vazduhul luminos se topeau in iuresul haotic, sarbatoresc, orgiac al acestui panteism vegetal.

Am inaintat cu greutate, mai mult tarandu-ma, pana sub coroana unui copac singuratic si cu ochii obositi de delir am inceput sa privesc spectacolul de o calma splendoare al naturii festive. Ma simt ca un convalescent care a invins boala dar, slabit, incearca cu greutate sa se bucure din nou de viata. Si parca resimt indoit aceasta greutate pentru ca -acum inteleg-mai mult decat trupul, sufletul mi-e bolnav. M-am asezat sprijinit de scoarta aspra si in fata mea peisajul primavaratec se deschise ca spatiul generos si ilimitat al unui taram de vis.

 

Se scutura copacii si petale albe cad in jurul sau, ning campia insorita. O adiere ce soseste din alta lume unduie oceanul floral intr-o calda euritmie. Raze gingase, fluturi de lumina, incalzesc pajistile. Fosnetul tainic, vartejurile sclipitoare si fragede, aromele inefabile deschid in imaginatie o cale senzitiva spre ceea ce nu poate concepe rational.

 

Atrasi ca insectele de lumina, cativa dintre camarazii mei, cu fizionomii inca descompuse isi fac aparitia in pragul cladirii spitalului improvizat.  Sunt palizi, nerasi, iar oasele fetei strapung cu proeminete vinetii obrajii supti. Se tin in carje, sau de pereti, se sprijina unii de altii pentru a-si compensa neputintele si privesc uiniti si tampi neasteptata si strania lume de afara. Aceasta intruziune suava in viata lor pare atat de imposibila incat ei nu realizeaza acest fapt simplu: a sosit primavara. Viata de soldat le-a extirpat sentimentele firesti, omenesti. Ei nu mai au puterea sa se bucure de curatia si nevinovatia naturii in floare. Sunt ca si morti.

Si totusi... Iata, unul a ingenuncaat pe covorul vegetal, surade cu fata iluminata de Soare si de o adanca, interioara beatitudine. Altul s-a trantit la pamantul pe care-l imbratiseaza si-l mangaie. Curand toti ies din retinere si anxietate si se elibereaza. Se bucura stangaci, umbla, rad. Cei mai zdraveni alearga chiar.

 

E o mare de lumina intru intampinarea careia se avanta...

 

O agitatie subita cuprinde natura la navala impetuoasa a oamenilor.  Pale de vant, din aproape in aproape, ca si cum ar transmite o stafeta, anima coroanele invoalte ale arborilor si involbureaza horbota vegetala. Parca ar fi o reactie la venirea noastra.

Pentru prima data dupa multa vreme incerc in mod nestingarit un sentiment pe care mi l-am reprimat cu furie inainte fara a reusi sa-l smulg cu totul.  Pentru prima data imi ingadui sa sper. Sper, ba mai mult, presimt ca starea aceasta de gratie va dura, ca acest liman al fericirii nesperate va dainui ca o oaza in pustiul de ura al marelui razboi, ca o insula a lotofagiei in oceanul cuprins de furtuna.

Obosit de atatea ganduri si emotii noi, cad intr-o stare de placuta somnolenta. Pleoapele mi se inchid de la sine...

 

Din nou visul...

 

...cerul inalt, extatic si pur se stravede printre fulgeraturi. Pamantul e haos, vartej de materie, vulcan in eruptie. Caut, imi caut eul si am parte numai de atingeri vascoase. Identitatea mea se afla sus, in spatiul celei mai inalte si pure poezii, in Cer, dar eu ma aflu pe pamant si ma zbat. Sunt chinuit de forte oarbe. Sufletul meu ar vrea sa creasca spre cer, dar e orb si creste monstruos ca o planta fara lumina. Sunt zbucium si chin, strivesc intre degete materia nesupusa incercand sa-i dau forma visului meu. Dar visul e nebulos iar materia rezista. Sunt obosit, nespus de obosit si nu ma mai pot opune deznadejdii. Ma prabusesc...

Caderea e lunga si dureroasa. Trupul mi se zdrobeste de stanci.  Am esuat pe un tarm muntos si aspru, dar acest tarm e insusi limanul izbavirii mele. Imi ridic fruntea insangerata si vad prima treapta a unei scari de marmura. Imi ridic privirile de-a lungul ei dar scara se pierde in nemarginire: e infinita. Incep sa urc si treptat ma eliberez de disperare si capat in schimb un calm static inspirat, poate, din seninatatea de cristal a boltei instelate. Murdaria Pamantului ramane in urma. Aerul rarefiat si tare al inaltimilor imi ravaseste parul surpat in dezordine iar scara vibreaza lung si profund. Parca o adiere venind din eternitate imi racoreste tamplele. Acum Pamantul e jos de tot, ridicil de mic, ca o margea de sticla, impresurat de intuneric. Numai lumina rece a stelelor ma calauzeste cand urc treptele fara numar. Apoi scara incepe sa tremure, se zguduie, se naruie in spatiu. Ultima carja a cazut, sunt liber cu desavarsire.

Plutesc imponderabil in oceanul sideral...

 

Deschid ochii si imaginile isi pierd consistenta lor efemera. Vocile misterioase ale intunericului amutesc. Descopar in mine o viata interioara independenta de vointa si constiinta mea, o lume necunoscuta, un eu profund si abscons, care preia gandurile si impresiile mele si le adanceste. Acum lumea visurilor mele e un teritoriu vast, care se intinde dincolo de hotarele imaginatiei,pana la continentele transoceanice ale unei cunoasteri eaotice, ermetice in ordinea obisnuita a lucrurilor, inaccesibile celui mai temerar spirit.

Soarele a ajuns la zenit. Amiaza e ireal de luminoasa. Observ usor surprins, printre camarazii intinsi la soare, tarani in costume traditionale, rustice. Sunt probabil localnici din satele din apropiere, care, dupa ce au asteptat in intunericul bordeielor trecerea razboiului si a iernii, au iesit sa se bucure de primavara. Pe vesmintele lor sunt brodate semne, stilizari geometrice a caror simbolistica imi pare acum simpla si transparenta.  Sunt straiele de duminica, curate si bogat ornamentate. Sa fie vreo sarbatoare campeneasca? Voi asista la un ritual agrest, la una din acele scene pastorale, coborate din mit de care am auzit ca se desfasoara cu regularitate in acest areal etnic si pe care numai razboiul le-a intrerupt din stereotipia lor statornicita?

Oricare ar fi motivul venirii, prezenta lor e binevenita; simpla prezenta a acestor oameni modesti si cuminti ma bucura. Simt imboldul comuniunii.  Poate ca aici, in acest paradis nestiut, vom alcatui o rasa noua, o colectivitate fericita in care ura si singuratatea -cele doua flagele ale umanitatii-sa nu existe.

Soldatii si taranii si-au gasit o ocupatie comuna, pasnica si gratuita.  Culeg flori de camp sau din coroanele arborilor, frunze cu aspect decorativ si impletesc ghirlande si coronite cu care se impodobesc.  Privesc eflorescentele tasnind din ramuri ca niste flacarui verde pal, privesc cerul si incerc un fior atat de dulce incat ametesc. Sunt inca sleit, regenerarea mea nu e completa. Sunt ca un convalescent care trebuie sa revina la viata in portii progresive, caci o doza pre mare i-ar fi fatala. Senzatia aceasta placuta e imbibata de tristetea melancolica si ireversibila a eutanasiei. Genele mi se unesc. Sunt dornic de intuneric...

 

Iarasi visul,

 

...cerurile din mine se deschid, desmarginite spatii abisale se casca in dosul pleoapelor. E o genune de intuneric in care prind sa licareasca stelele. Sunt fara trup, imaterial si imponderabil, un spirit astral, ratacitor, un peregrin printre stele. Nu e sus, nu e jos, nici inainte nici inapoi ci un ocean primordial din care se nasc ca niste promisiuni stelele. Sorii Universului clipesc impersonali, nepasatori, pulsarii arunca febrili valuri de materie oarba, quasarii imensi, aureolati, stralucesc stins

...

 

Un dangat infundat de bronz imi izbeste auzul. In aer pluteste suav miros de tamaie si clopoteleunor biserici nevazute vibreaza metalic, ritmic, vestind parca euharistia. Deschid ochii in ambianta de acum familiara, dar pe langa lumina de afara obscuritatea dinauntru mi se pare mai imbietoare si dornic sa revad plasmuirile ii inchid din nou...

Ciudat, visul continua si, constient ca nu dorm ci doar am inchis ochii, aceeasi larga viziune imi apare, acelasi cosmos populat de vartejuri stelare.  Clipesc din ochi si realitatea exterioara alterneaza cu cea interioara.  Doua realitati! Dar care e reala si care e iluzie? Sau poate aici opozitia real- imaginar este, in sfarsit depasita?!

Acum in craniul e cuprins firmamentul cu constelatiile. Cate clipiri, atatea viziuni cosmice!...

Chemarea clopotelor rasuna staruitor. Acum vad ca pe dealurile dimprejur au aparut nenumarate biserici invaluite in neguri. Silueta lor evlavioasa, cuminte si smerita, se desluseste tot mai limpede prin palele de ceata iar dangatul e tot mai patrunzator.

Sunt curios sa aflu ce se intampla. Ma ridic si ma indrept catre un grup de sateni. Localnicii poarta cu mandrie naiva ghirlande in jurul gatului. Unul din ei, cel mai batran, imi povesteste legenda bisericilor inaltate din lut si abur pe dealurile megiese. Respira odata senin si impacat ca si cum s-ar fi inchinat, apoi incepe:

 

Legenda bisericilor

 

Cand vine primavara si firea se trezeste la viata dupa lunga amortire din timpul iernii, pe dealuri apar vartejuri de fum de tamaie si pamantul incepe sa fiarba si arde in flacari albastre.  Asa cum ramurile descarnate ale copacilor dezghetati inmuguresc, cum campia inverzeste si se acopera de flori, ca semn deplin al biruintei vietii asupra mortii, duhurile primaverii ce salasluiesc in sanul firii desteptate, nazuiesc sa intrupeze in forme proportii si simetrii icoana lui Dumnezeu. Astfel in lume infloreste samanta dumnezeirii. Pline de inteles pentru cel binecuvantat cu har, duhul creste bisericile din lut, le inalta spre Soare si dupa zile si nopti de inclestare, zidurile inca invaluite in aburul facerii se limpezesc pe culmile inverzite, cu turlele spre cer, vadind tuturor menirea lor cereasca.

Din pamant izvoraste duhul, din duh si lut se ridica biserici, acesta e insusi rostul firii...

 

Strabat campia si incep sa urc pieptis panta abrupta a celui mai apropiat deal. Nu stiu ce astept, nutresc fara voie sperante fara contur. Ma indrept catre biserica, purtatoarea rostului firii, cum spusese taranul... Am ramas singur. Campia, cu camarazii mei si localnicii a ramas in urma, nevazuta, ascunsa de damburi si culmi impadurite. E liniste in jur, totul a incremenit.

Deodata panta urcusului devine mai putin abrupta, dealul isi frange semetia si pe platoul din varf apare biserica. In jurul ei staruie inca norisori diafani prin care transpare arhitectura ei smerita si totusi plina de maretie. Biserica se inalta pe soclul ei de lut solida si eterna, se deschide catre harul ce pogoara din cer.

Intru prin poarta deschisa. In naos linistea prevestind vesnicia cade grea pe umerii mei. Ma apropii de altar cu sufletul palpitand intr-un extaz arzator si ingenunchez...

 

Epilog

 

Coloana de soldati, posomorata, cenusie se tara nestiuta pe ulitele pustii ale satului. Bocancii framantau noroiul clisos iar uniformele grele de apa erau manjite de lut. De cateva zile o ploaie rece, marunta cadea fara ragaz, de parca cerul, nepasaimpasibil si suveran ar fi vrut sa inece pamantul nedemn intr-un nou potop. Trupele lasau in urma lor moartea si suferinta.  O treime din efectiv ramasese pe campul de lupta, o alta treime se chinuia fara scapare in spitalele improvizate in graba in sat, lipsiti de asistenta medicala, cu putine sanse de supravietuire.

Satul era pustiu. In ograzi nu vedeai nici om, nici dobitoc. Unele porti erau dechise, alteori chiar usile caselor stateau azvarlite la perete.  Din acele case exala un miros greu de putreziciune. Nici un om peste tot, doar coloana, ca un vierme imnes, monstruos tarandu-se netrebnic prin mlastina clisoasa.

Curand coloana depasi capatul satului iesind la camp. In urma ramanea satul pustiu, ca o casa fara locatari,avand doar drept carte de vizita un sinistru anunt pe tablita din capat:

 

CARANTINA, TIFOS EXANTEMATIC