Baraca era pe jumãtate scufundatã într-un maldãr de deseuri. Într-un singur loc baraca era accesibilã din afarã, în jurul intrãrii, unde locul era degajat de gunoaie. Înãuntru, familia se afla reunitã într-una din numeroasele camere ale barãcii. Era printre putinele rãmase utilizabile. Celelalte camere se deterioraserã din cauza îndelungatei folosinte. Mobilele se sfãrâmaserã, peretii se decojiserã sau se acoperiserã cu igrasie.

Bãrbatul sedea în fata televizorului într-un fotoliu larg, confortabil, lustruit pe brate si descusut, citind un ziar. Grupati în jurul sãu, asezati la întâmplare pe scaune si canapele, copiii priveau hipnotizati ecranul televizorului. Era o perindare de imagini si sunete din diverse locuri sau prezentând diverse persoane, întrerupte de scurte bruiaje însotite de hârâituri. Subiectele nu aveau o continuitate mai lungã de câteva minute.

Mai retrasã în capãtul celãlalt al camerei, femeia se ocupa de treburi casnice. Mai devreme cãlcase rufe, acum cosea.

- Bine cã nu s-a oprit curentul si am apucat sã calc toate cãmãsile!… vorbi ea deodatã cu voce tare, fãrã sã parã cã se adreseazã cuiva sau cã asteaptã vreun rãspuns.

- Bãrbatul frunzãrea ziarul fãrã sã se decidã dacã sã se opreascã asupra vreunui articol. Ar fi preferat un rebus, un foileton sau un fapt divers. Ziarul pe care-l citea era sãrac la aceste rubrici. Cunoscând pãrerea sotiei sale despre ocupatia sa de a citi ziarul, luã interventia ei drept o aluzie.

- Se opreste din ce în ce mai des, nu-i asa Maria? întrebã el fãrã sã-si ridice ochii de pe ziar.

- Da’ de unde! rãspunse ea tot fãrã sã-si întrerupã lucrul. S-a întâmplat si mai înainte sã se întrerupã des curentul în anumite perioade de timp.

- Ba eu cred cã n-a fost niciodatã ca acum! Lucrurile merg tot mai rãu.

- Eu n-am observat nici un semn de înrãutãtire.

- Pentru cã tu privesti într-o perspectivã prea restrânsã. O zi seamãnã cu alta si asa ai impresia cã nu se schimbã nimic. Doar la o scarã mare de timp poti sã vezi schimbarea. Adu-ti aminte de mãrturiile bunicilor despre ce stiu de la bunicii lor si comparã cu ce vezi astãzi…

- Ei, bunica! Dacã te luai dupã ea, n-au fost vremuri mai frumoase ca-n tineretea ei. N-avea nici un pic de memorie pentru prezent, în schimb trecutul îi tinea loc de prezent. Nici nu pot sã mi-o imaginez altfel decât distratã, neajutoratã si senilã. Amintirile ei erau o colectie de fleacuri prãfuite.

- Ba sã stii cã nu toti bãtrânii au mintea populatã numai de fleacuri. Si chiar dacã impresia de decadentã e suspectã din punct de vedere psihologic, existã si dovezi materiale, clare.

- Care sunt alea?

- Uite, de exemplu, strãzile înainte erau mai curate. Ruinele erau mai putine si orasele mai populate. Nivelul gunoaielor era mai scãzut. Sunt blocuri de locuinte în centrul orasului în care nu se mai poate intra decât de la etajul patru. Nu mai spun de sobolanii care s-au înmultit enorm. Nu tii minte când ne-am mutat în baraca asta? Era aproape nouã. Toate camerele erau bune si aveau cãldurã. Gunoaiele erau mai putine. Dacã dai gunoiul la o parte din fata ferestrei, vei gãsi pe zidul exterior dâra veche, când nivelul gunoiului era mai scãzut.

Femeia tãcea iritatã.

- Nu vãd pânã acum nici o dovadã, observã ea.

- Bine, dar nu întelegi? Toate lucrurile au fost destinate unui scop. Dacã ceva nu functioneazã bine acum, înseamnã cã mai demult functiona cum trebuie. Cum toate merg astãzi prost, înseamnã cã în trecut mergeau mai bine!…

Ea ar fi vrut sã se mire de ce lucrurile n-ar fi putut sã meargã si mai prost în trecut, dar se abtinu si în schimb spuse cu sarcasm:

- Poate cã, cine stie, Masina se opreste!…

El se multumi sã arate cât e de neînteles printr-un gest grãitor.

- Tatã, sãri cu gura unul dintre copii, e adevãrat cã Masina nu se opreste niciodatã?

- Nu stiu, copile, rãspunse tatãl dupã o scurtã ezitare.

- Sigur cã nu se opreste niciodatã. Masina merge! întãri mama cu platitudine.

- Tatã, turui copilul, la scoalã ni s-a spus cã problema dacã se opreste Masina este o falsã problemã. O folosire gresitã a limbajului. Sã spui cã Masina se opreste e ca si cum ai spune cã un cerc e pãtrat. Acest neajuns poate fi eliminat prin formalizarea limbajului…

- Ia ascultã, îl întrerupse mama. Nu ti-am spus cã nu ai voie sã te mai duci la scoalã?

- Asta ne-a spus-o mai înainte sã-mi zici tu, evitã copilul.

- Nu stiu ce sã-ti spun, Edi. Nu mi-am pus niciodatã problema asa. Eu mã gândeam cã dacã orice masinã se poate strica, atunci si Masina se va strica odatã si odatã si se va opri. Ce-i drept Masina nu e o masinã ca oricare alta… Nu stiu, zãu, Edi, dacã meritã sã-ti bati capul cu asta. Oamenii învãtati se pierd în tot felul de subtilitãti.

- O pierdere de vreme, interveni Maria cu tonul usor ridicat. Sã nu mai aud cã te-ai dus la scoalã cã te bat.

- Dar mã plictisesc acasã, se plânse Edi.

- Te duci cu fratii tãi si cãutati conserve ca sã nu te plictisesti. Dar la scoalã nu vã mai duceti. Cine stie ce vi se poate întâmpla pânã la scoalã. Se petrec accidente, vã ies în cale sobolani. Iar învãtãturã nu vã e de nici un folos. V-am învãtat destule acasã. Numai Iani v-a bãgat în cap asemenea gãrgãuni, dar vi-i scot eu. Rãmâneti acasã si scurmati dupã conserve. Dacã vã plictisiti aveti televizorul.

- Dar mie îmi place mai mult la scoalã, plânse Edi.

- Ascultã, nu te certi cu mine! Faci ce-ti spun si gata. Doar tatãl tãu e de vinã cã am ajuns aici.

- Nu exagera, Maria! Edi e inteligent si scoala îl ajutã sã se dezvolte. Lasã-l sã se ducã…din când în când.

- Dacã mâine gãsesc trei conserve pot sã merg poimâine la scoalã? întrebã micul Edi care era tenace din fire.

Maicã-sa se simti deodatã prea obositã si prea descurajatã ca sã mai rãspundã cu energia necesarã. Muncea de câteva ore si încã nu terminase jumãtate din ce avea de fãcut. În plus trebuia sã tinã copiii în frâu. Unde mai pui cã Iani, sotul, iar s-a apucat sã filozofeze si sã-i toace nervii cu întrebãri fãrã rost. Parcã ar face-o dinadins. Uneori se strâng toate si e prea mult pentru cât poate suporta un om.

- Mâine mã duc dupã conserve, iar poimâine la scoalã, încheie Edi victorios si concesiv.

- Tatã, reluã el plin de neastâmpãr. E adevãrat cã prietenul tãu Victor lucreazã în Creierul Masinii?

- Da de unde! râse tatãl. Lucreazã doar în dispeceratul local.

- Tatã, mã iei si pe mine când te mai duci la prietenul tãu, Victor?

- Taci! strigã tatãl, dintr-odatã palid si concentrat.

Privea si asculta cu atentie la televizor. Se relata despre inundatii catastrofale, cutremure, explozii nucleare. Reportajul prezenta mixtat imagini si informatii din mai multe locuri schitând contururile unui dezastru la scarã planetarã.

- E a treia oarã când transmit stirea asta în ultima sãptãmânã!…murmurã Iani uimit.

În vreme ce Iani se uita la te levizor atent, usor încruntat, împreunã cu copiii ce cãscau gura ca hipnotizati, în spatele lor netulburatã, nepãsãtoare, Maria îsi vedea de treabã.

- Blestematã atã! Se rupe mereu, a putrezit complet!…

De dimineatã Iani se sculã si plecã spre centrul orasului. Sotia îl certa adesea pentru cã în loc sã meargã în cãutare de mâncare la fabrica de conserve de exemplu sau sã facã ceva util pentru casã, el prefera sã-si piardã vremea în oras. Dar oricât tinea la linistea conjugalã, Iani hotãrî cã nu putea renunta la plãcerea de a-si vedea prietenii si a se informa asupra ce e nou. În plus, în oras se gãseau ziare, reviste si chiar cãrti a cãror lecturã constituia una din micile sale pasiuni vinovate care-i dãdeau un sentiment tonic al existentei.

Prima escalã o fãcu la tipografie, unde îsi fãcuse câtiva prieteni. Vãzând pe unul dintre acestia tocmai iesind cu un vraf de ziare sub brat din clãdirea unde se afla tipografia, Iani îl acostã amical:

- Avem azi ceva mai interesant, Cris?

Dupã schimbul de saluturi de vigoare, pregãtindu-se sã rãspundã, Cris fãcu o figurã scepticã.

- Nimic nou, Iani, faxurile de la redactie s-au stricat aproape toate. Materiale noi n-au mai venit de nu stiu când. Cred cã au folosit una din matritele vechi. Uite, tine unul dacã vrei.

Iani frunzãri ziarul gânditor.

- Ce ciudat, Cris! Zise el ridicându-si ochii din ziar cu o expresie pierdutã. Pe prima paginã stiri despre calamitãti, dezastre!…Si asearã la televizor vorbeau tot despre asta!…

- Coincidentã, replicã Cris.

Aerul gânditor al lui Iani îl intrigã pe Cris.

- Asta e curatã superstitie, Iani. Ce legãturã poate fi între un articol de ziar si o catastrofã iminentã? Lumea fictiunii si cea realã sunt douã lumi separate!

- E adevãrat cã de când mã stiu, ziarele prezintã stiri care n-au nici o legãturã directã cu realitatea. Sunt stiri plauzibile, nu reale. Asa ne-am obisnuit si ne e greu sã ne imaginãm cã ar putea fi altfel. Dar eu mã întreb dacã întotdeauna a fost asa. Poate cã la început ziarele aveau un rol informativ. Te puneau la curent cu ce se întâmplã în lume, cu evenimentele cele mai importante…

- Ce spui tu e lipsit de sens, Iani! În ce scop sã te informeze? Ce ne priveste pe noi ce se întâmplã aiurea? Si în afarã de asta… Dar ce rost are sã mai vorbesc. Ce spui tu e purã fabulatie. Gândeste-te la ce fel de stiri gãsesti în ziare. La lucrurile despre care se vorbeste. Ai întâlnit vreodatã asa ceva în realitate? Ai vãzut cu ochii tãi "o loviturã de stat într-o tarã din continentul austral"?

- Nu te supãra, Cris, trecutul e pentru noi învãluit în ceatã. Unii spun cã lumea dureazã de câteva mii de ani, altii de câteva milioane iar altii spun cã lumea nu are început. Ce putem noi stii despre cum era viata în trecut? Dacã dupã cum vezi lucrurile merg tot mai rãu si sensul lumii e o degradare continuã, de ce sã nu admitem cã a existat un început auroral când totul era nou, proaspãt, pus la punct, într-un cuvânt totul zbârnâia. Masina functiona ireprosabil, omenirea era organizatã si traiul îi era asigurat. Ziarele informau, caloriferele încãlzeau, strãzile erau degajate de gunoaie, toate casele erau locuite de oameni si aveau confort. Dar încet-încet lumea s-a stricat. Dezordinea s-a acumulat în sisteme, defectiunile s-au propagat. Ziarele au început sã mintã si au sfârsit prin a deveni foiletoane de fictiune. Instalatiile s-au defectat, arterele de circulatie au fost strangulate de deseuri, locuintele apte de a fi locuite s-au împutinat. Planeta s-a depopulat. Masina nu mai functioneazã la parametrii normali si urmeazã sã se opreascã. Noi trãim în crepusculul acestei evolutii si asistãm la ultimele clipe ale vietii pe planetã…

"Sunt pesimist, Cris, o recunosc. Si nu sunt o companie prea plãcutã. Sunt luni de zile de când mã bat gânduri negre ca astea. La început numai presimtiri. Apoi o viziune întreagã în fata ochilor mei…"

Cris pãru intimidat de suvoiul de vorbe revãrsat asupra lui de prietenul sãu. Sovãia.

- Vezi tu, Iani, e ceva cu filozofia asta. Eu nu prea mã pricep, desi m-a interesat si pe mine mai demult. Nu prea am avut timp…

- Te rog sã mã ierti, dacã am fost prea profund! râse Iani.

- A, nu! protestã Cris cu un aer de seriozitate fortat. Îmi aduc aminte cã am mai auzit asa ceva. Ai auzit vreodatã de Secta Eonicã?

- Nu cred.

- Am nimerit odatã la o întrunire a Sectei, jumãtate din curiozitate, jumãtate din întâmplare. Au o casã pentru întruniri aici, prin apropiere, câteva strãzi mai departe. Dacã te intereseazã pot sã-ti dau adresa…

Iani fãcu un gest evaziv.

- Ei sustin o erezie putin stranie. Ei cred, ca si tine cã universul are un început si un sfârsit care corespunde amorsãrii si încetãrii functionãrii Masinii. Perioada încadratã în felul ãsta alcãtuieste un eon. De aceea se si numesc eonici. Ei mai sustin cã sfârsitul eonului e aproape (stiu ce-ti spui acum în minte, înot în banalitate, dar asteaptã putin!). Sfârsitul eonului va corespunde cu cãderea ultimului vãl. Masina se va opri în aceeasi clipã în care un numãr de alesi va pãtrunde în Sediul Central al Masinii, în însusi Creierul Ei, atunci neprotejat si expus. Sectantii se întâlnesc pentru a-si comunica între ei ce stiu despre ramurile si nodurile retelelor Masinii. Orasul e împânzit de conducte energetice, de cabluri electrice care se intersecteazã, se rãsfirã din centre ascunse pe care sectantii se strãduiesc sã le dibuie. Mergând pe firul lor poti ajunge la centrul în care converg toate. Pânã acum n-au reusit pentru cã n-a venit vremea aceea. În orice caz ei îsi dau toatã silinta, vor sã nu fie surprinsi când va veni clipa…

- Si? fãcu Iani nedumerit dupã câteva momente în care asteptase ca Cris sã continue.

- Si ce, Iani? zise Cris clãtinând din cap cu un zâmbet.

- Vor pãtrunde în Creierul Masinii în clipa când se va opri. Bun. Si ce-i cu asta?

- Nu ti se pare de ajuns? Existã douã momente cardinale, de maximã importantã în istoria Universului: începutul si sfârsitul sãu. Începutul ne e oricum inaccesibil. Apoi apusul întotdeauna fascineazã mai mult si e mai spectaculos decât rãsãritul. Sã fii martorul celui mai important eveniment din istoria Universului, din chiar centrul existentei, nu e destul? Apoi ei se asteaptã la o ultimã revelatie, de neimaginat, de neconceput care va da o intensitate paroxisticã clipei dinaintea încetãrii oricãrei miscãri.

Iani rãmase reflectând.

- Gândeste-te, Iani! Uite ce e, discutia asta mã intereseazã foarte mult, dar am de rezolvat câteva urgente. Asteaptã-mã în biroul meu! O sã încerc sã vin cât se poate de repede.

Cris dispãru în goanã, cu teancul de ziare sub brat, înainte ca Iani sã-i poatã rãspunde. Iani intrã în clãdire usor nehotãrât. Dupã o ezitare urcã scãrile care duceau la redactie. Aici nimeni nu-i acordã atentie. Se învârti în jurul biroului lui Cris privind logistica redactiei. Pe pereti erau agãtate postere cu articole decupate. Pe ecrane defilau coloane de texte. Faxurile se porneau din când în când scuipând benzi de hârtie. Telefoanele zbârnâiau mai tot timpul dar rar rãspundea cineva apelurilor. Iani simti deodatã o molesalã descurajantã, paralizantã care îl alarmã subit.

Pãrãsi clãdirea grãbit de parcã s-ar fi strãduit sã scape de un urmãritor. Gânditor se îndreptã cãtre sediul dispeceratului energetic local, aflat la câteva strãzi mai departe. Intrã pe usa deschisã, urcã un etaj, apoi coborî douã si pãtrunse într-o salã spatioasã, plinã de pupitre de comandã cu indicatoare si lumini de control. Prietenul sãu Victor îl întâmpinã radios.

- De ce n-ai mai trecut în ultimele veacuri pe la mine?

Îsi strânserã mâinile cu cãldurã.

- N-am vrut sã te deranjez!…

Victor mimã suspiciunea.

- Sã mã deranjezi pe mine? Zãu, Iani, îmi troznesc fãlcile stând la pupitrele astea. Vrei sã-ti arãt harta energeticã a orasului?

Fãrã sã astepte încuviintarea, Victor manevrã la pupitrul de comandã si pe peretii cãtre care erau îndreptati se aprinse o retea imensã, luminoasã care contura harta orasului, centralele electrice si principalele ramuri pe care circula curentul electric. Zone mari ale hãrtii erau însã întunecate.

- Îti place? Nu-i asa cã-i frumos? De ce nu-ti aduci copiii sã vadã harta?

- Sã stii cã le-ar place. Dar crezi cã e bine sã intre aici?

- De ce nu?…

- Lui Edi sigur i-ar plãcea. Spune-mi, Vic, zonele întunecate sunt…

- Sunt ruinele, da.

- Nu-mi mai aduc aminte de ultima datã când am venit… Ruinele erau la fel de întinse sau erau mai putine?

- Habar n-am. Ce-i drept câteva ramuri au fost dezafectate pe ici pe colo în ultimii ani, dar s-au fãcut si reparatii… Nu mi-am pus problema niciodatã.

- Cum se efectueazã reparatiile?

- Pãi, în general existã ramuri de rezervã. Dacã pe parcursul unei ramuri apar întreruperi, se conecteazã capetele la ramura de rezervã. Sigur cã unele clãdiri rãmân fãrã luminã si cãldurã, dar reteaua functioneazã si acesta e principalul. Sau, de exemplu, o defectiune obisnuitã e arderea unui transformator coborâtor de tensiune. Atunci îl înlocuim. Dar magaziile cu piese de schimb s-au cam golit si nici nu prea avem suficienti oameni pentru o lucrare mai complicatã, asa cã…

- Ruinele cresc, sopti Iani.

- Poftim? Mi s-a pãrut cã ai zis ceva. Au plecat multi de la noi, Iani. Nu mai sunt oameni. Curând dispeceratul ãsta va fi gol.

Iani pãstrã o lungã si ciudatã tãcere în ciuda încercãrilor prietenului sãu de a-l atrage în discutie. Privea intens, fix harta luminoasã. Victor pãru intrigat.

- La ce te uiti? S-a întâmplat ceva?

- Mã întrebam, ce va fi când dispeceratul va fi gol si pe harta asta nu va mai fi nici o luminitã aprinsã.

Lui Victor întrebarea i se pãru neobisnuitã. În situatiile comune habituale stia sã se descurce, avea câte o mascã glumeatã pentru fiecare împrejurare. Acum prins nepregãtit, figura lui arãta descompusã.

- Ce te face sã crezi cã într-o zi harta se va stinge?

- Ruinele cresc. Într-o zi tot orasul va fi în ruine si nici un supravietuitor. Când Masina se va opri, va mai exista ceva?

- Stai o secundã! râse Victor. De ce esti asa de prãpãstios?

- Totul se degradeazã. Lucrurile merg din ce în ce mai rãu. De ce as fi optimist?

- Dar Iani, asta-i viata! Ãsta e cursul, nu poti sã-l schimbi. Masina, însã nu se va opri niciodatã. Si chiar dacã se va opri, asta se va întâmpla când noi vom fi murit demult. Dar nici nu se pune problema. Masina nu se opreste.

- Masina merge, existentul este. Ai auzit asta vreodatã?

- Nu, ce înseamnã?

- O tautologie.

- Bine, ascultã-mã putin! Gresesti, Iani! Nemultumirea ta e absurdã. Orice utilaj care functioneazã se deterioreazã, acumuleazã defectiuni, se stricã. E în firea lucrurilor. La fel de bine ai putea fi revoltat de faptul cã respiri.

Era pentru prima datã cã Iani îl vedea pe Victor cu adevãrat supãrat. Se obisnuise atât de mult sã-l vadã mimând orice sentiment, glumind mereu, încât iritarea de acum i se pãrea neverosimilã.

- Dacã Masina se va opri, începu Iani cu un fel de fervoare morbidã, harta se va stinge. Orasul va muri. Dar asta va fi tot? E posibil sã mai continue ceva? E de conceput dãinuirea fiintei fãrã ca Masina sã functioneze? Sau va fi nimicul total? Atunci poate cã ne vom stinge treptat, odatã cu Masina, vom deveni strãvezii, inconsistenti pânã când vom dispãrea cu totul. Apoi nu va mai fi nimic ca si când nici n-am fi fost vreodatã. Nici nu vom fi fost vreodatã decât o iluzie…

Victor se uitã mai atent la Iani. Bãnuiala cã prietenul sãu e nebun îl alarmã deodatã.

- Ce-i asta? Ce-i asta? repeta Victor în culmea panicii.

De câteva minute parchetul dansa sub ei azvârlindu-i dintr-un perete în altul. Harta se stinsese. Pupitrele de comandã nu mai functionau.

Într-un moment de acalmie, Iani, plin de sânge si cu fata tumefiatã iesi din salã neluând în seamã protestele înspãimântate ale lui Victor. Într-o clipã era pe stradã fãcând fãcând slalom printre grãmezile de moloz de la clãdirile prãbusite, evitând ciocnirile cu oamenii panicati care alergau de colo-colo, grãbindu-se spre casã. Cutremurul recidiva din când în când, zguduind pãmântul cu un zgomot greu, profund, metalic si aruncând oamenii pe jos. Dupã asemenea zguduiri, se ridica, nu rareori dupã ce primise noi lovituri si-si continua fuga.

Pe lângã grija pentru familia sa, îl încerca un sentiment nou, o spaimã aproape metafizicã pe care i-o provoca în special zgomotul care însotea zguduirile. Auzea sunete grave si ascutite, de schelãrie metalicã prãbusindu-se, de scrâsnet de otel. Era înspãimântãtor gândul cã pãmântul, asa stabil si solid, suportul statornic al vietii se surpa ca un pod minat. Parcã n-ar mai fi fost nici un sprijin în lume.

Îngrijorarea sa crestea în timp ce se apropia de casã. Distrugerile erau mari în drumul sãu si zona în care locuia nu arãta a fi fost mai feritã de cataclism. Pãstra, însã, în suflet o sperantã firavã dar stãruitoare pe care nu îndrãznea s-o recunoascã, din superstitie, cã totusi nu s-a întâmplat nimic si îsi va gãsi locuinta intactã iar copiii si sotia teferi. Vedea cu claritate vina care cãdea cu greutate asupra sa. Îsi lãsase familia singurã, fãrã protectie si cu obsesiile sale catastrofice atrãsese poate necazul asupra casei sale.

Constatarea fu groaznicã când ajunse pe buza prãpastiei cãscatã în locul unde se afla baraca care-i servise drept locuintã vreme îndelungatã. Nu se mai putea distinge nimic din ce fusese înainte. Rãmase încremenit un timp îndelungat privind în hãu. Avea o privire inexpresivã, fixã. Prin cap îi treceau frânturi de gânduri care nu se închegau. La un moment dat se scãrpinã în crestetul capului, linistit, meditativ. O nouã zguduire avu ca efect trezirea lui din visare. Ridicã ochii iluminat de un gând nou.

- Trebuie sã fi iesit afarã din casã înainte de prãbusire. Trebuie sã fie prin apropiere. Sigur cã da, la câtiva pasi de aici.

Mormãind astfel se întoarse brusc si porni sã alerge în directia opusã prãpastiei.

Timp de câteva ore, neobosit, cãutã peste tot în jur urma alor sãi. Întreba pe oricine întâlnea în cale si nu astepta rãspunsul, care oricum nu venea. Cãutã în oras mult dupã ce afarã se întunecase. Din cauza incendiilor izbucnite în timpul cutremurului, orasul era învãluit în fum înecãcios care limita vederea. Orasul nu mai avea luminã electricã, asa cã spre searã domnea o beznã profundã în toatã întinderea lui. Iani, însã, nu se opri din cãutare decât spre dimineatã, când epuizat de efort se prãbusi, undeva la marginea orasului.

Când începu sã se lumineze, se trezi pe o întindere pustie, dezolantã. În jur erau dispersate gunoaie care emanau miasme. Lângã sine, tãcut si întunecat, se afla orasul în ruine.

Ce-i atrase imediat atentia, stârnindu-i tot interesul era o falie în sol, apãrutã recent datoritã miscãrilor seismice, în fundul cãreia se vedea o conductã metalicã din care ieseau aburi. Iani fu cuprins de emotie. Stia cã Masina comunicã cu fiecare casã, cu fiecare aparat sau instalatie, cã în pãmânt sunt conducte de apã si gaz si cabluri electrice, dar niciodatã nu le vãzuse cu ochii lui. Chiar existenta lor era o presupunere logicã pe care nu toti o considerau necesarã, iar cei care eventual si-au bãtut capul cu o asemenea problemã nu au simtit nevoia sã-si verifice presupunerile. Îsi aducea aminte de tevile din propria casã cã i se pãruserã misterioase. Tevile care dispãreau în pãmânt si prin care veneau apã, gaz si curent electric, tevile prin care se ducea apa menajerã îl tulburau pentru cã doar unul din capete se afla în mâna sa si se lãsa vãzut în timp ce celãlalt se pierdea în necunoscut. Era mereu mirat cã toatã lumea acceptã faptul ca atare fãrã sã i se parã ciudat.

Iani îsi aduse aminte de discutia purtatã în urmã cu o zi cu Cris despre secta eonicã si în acelasi timp fu iluminat de o idee. O neliniste mare pentru speranta nou înfiripatã i se aprinse în sânge. Se ridicã si începu sã meargã de-a lungul faliei urmãrind conducta. "Masina poate totul, ea mã poate ajuta si pe mine", mormãia el pentru sine. Aceastã sperantã, cã Masina ar fi putut sã-i redea familia pierdutã i-ar fi pãrut oricând nebuneascã si chiar în starea de spirit specialã în care se afla poate cã gândea la fel, dar acest rationament nu i se mai pãrea deloc un motiv sã renunte la cãutare.

Mergea printre ruine, în locuri pe unde nu mai fusese niciodatã. Clãdirile prãbusite, strãzile desfundate, vehiculele abandonate dãdeau impresia de cataclism, de distrugere violentã. Dar singurul vinovat era timpul, degradarea ireversibilã, sensul entropic al existentei. Lui Iani rareori i se întâmplase sã fie atât de singur, în mijlocul pustietãtii. I se pãrea cã însingurarea si pustiul din sufletul sãu îl fãceau mai apt pentru un contact cu Masina. În mijlocul celei mai mari singurãtãti si al stãrii de absentã pe care o emanau ruinele i se pãrea cã Masina e mai prezentã ca oriunde altundeva, cã aici i se reveleazã prin cea mai importantã determinare.

Sentimentele pe care le încerca erau noi si neobisnuite. Nu se simtise niciodatã astfel. Se comporta absurd si totusi tot ce fãcea i se pãrea cu noimã, dar nu în ochii pentru vedere diurnã. Parcã un soare i s-ar fi aprins înãuntru si lumina vederii sale obisnuite s-ar fi eclipsat. Lucrurile îi apãreau într-o luminã nouã acum. Simtea cã participã la un eveniment unic si însemnat. Niciodatã aceastã cãutare febrilã nu se va mai repeta, niciodatã nu o va putea relua. Totul trebuia sã se întâmple acum. Si era de parcã întreaga sa viatã nu ar fi fãcut altceva decât sã caute o întâlnire decisivã fatã în fatã cu Masina care totusi era omniprezentã. Esentialul era însã sã fie în Centrul din care emana aceastã putere infinitã, în Centrul de maximã concentrare al energiilor, în Centrul însusi al existentei.

Ruinele se sfârseau si dincolo de ele se întindea pânã la orizont câmpul presãrat de gunoaie, acoperit de ierburi gãlbui, uscate. Falia se transformase într-o râpã datoritã alunecãrilor de teren si conducta se afla descoperitã la nivelul de jos. Iani coborî în fundul râpii si începu sã meargã pe lângã conductã. Între timp, dupã ce trecuse prin câteva noduri unde se întâlneau mai multe conducte, volumul conductei crescuse încât acum era aproape la fel de înaltã ca el. La un moment dat, întâlni pe parcurs o spãrturã mare în conductã. Era suficient de mare ca sã poatã intra înãuntru. Prin spãrturã curgea afarã un firicel de apã caldã, ruginie, din care ieseau aburi.

Mergea de mai multe ore. Între timp orasul dispãruse sub orizont. Începea sã se însereze. Mergea repezit, împleticit, încercând jalnic sã se grãbeascã.

Soarele mare, purpuriu plutea încã la orizont când drumul conductei se opri lângã o groapã mare acoperitã de un grilaj metalic si cu pereti de beton. Aici conducta intra în pãmânt. Iani înlãturã grilajul deformat si coborî de-a lungul unui perete de beton folosindu-se de trepte metalice bãtute în zid. Coborâse câtiva metri si înãuntru era întuneric, încât, cu greu putea distinge în jur. La un moment dat treptele si peretii se terminarã si rãmase suspendat în gol. Nu putea sã-si dea seama cât de adânc era hãul asa cã exista riscul sã se zdrobeascã pânã jos. Dupã o scurtã ezitare, Iani se hotãrî. Coborî pânã ajunse cu mâinile agãtat de ultima treaptã si cu picioarele atârnând în gol Îsi dãdu drumul si dupã o cãdere care i se pãru nesfârsit de lungã atinse o suprafatã tare. Cãzuse pe vine ceea ce atenuase socul cãzãturii întrucâtva. Constatã cã în afara unei usoare scrânteli nu pãtise nimic si cã putea continua sã meargã. Bâjbâind cu mâinile descoperi un culoar în perete, pe care porni imediat. Fãcând primii pasi îsi dãdu seama cã nu se va putea întoarce prin acelasi loc, cã într-un fel aruncase în aer podul pe care traversase riscând sã rãmânã pentru totdeauna pe acest versant. Acest gând nu îl sperie deloc. Nici nu mai avea de gând sã se întoarcã vreodatã. Tot restul vietii sale urma sã se consume aici, pe acest ultim versant.

În drumul sãu îl ajutã o luminã vagã care venea din capãtul culoarului. Pe mãsurã ce înainta, lumina crestea în intensitate. Acum vedea peretii coridorului mucezi, brãzdati de dâre, strãpunsi la intervale neregulate de piroane. Totodatã un zgomot vag, amplu, de la mare depãrtare, ca al unei masinãrii colosale în functiune, se auzea tot mai clar. Când ajunse la capãt se gãsi deodatã într-o incintã uriasã, slab luminatã. Spatiul era ocupat de constructii imense agãtate de plafonul depãrtat si invizibil sau prinse de pereti. Vãzu mai multe transformatoare uriase îngrãdite cu garduri de sârmã. Transformatoarele erau conectate cu cabluri electrice groase, atârnând curbate în spatiu, protejate în zona de contact de discuri groase. Peste tot erau scãri metalice; unele în spiralã urcau spre platforme suspendate, altele drepte, sprijinite de pereti, duceau spre tunele sãpate în peretii incintei. Pe o astfel de scarã coborî el pânã la bazã.

Se afla într-un spatiu imens, aglomerat, în care se simtea strivit. Obscuritatea ambiantã masca dimensiunile reale ale incintei depãrtând nedefinit peretii. Un zgomot de fond slab dar amplu, o vibratie generalizatã care antrena totul îi umplea auzul. Se opri lângã gardul de sârmã al unui transformator care pãrea un centru de emisie al zgomotului si se prãbusi la pãmânt cu fata în jos în apropierea locului unde era plasatã plãcuta cu inscriptia: "ATENTIE! PERICOL DE ELECTROCUTARE".

La început nu simtea decât zgomotul de fond al agregatelor în functiune. Era un zumzet continuu, obositor prin monotonie. Stând nemiscat lângã gardul de sârmã, sunetul initial uniform si continuu deveni în timp oscilant ca o sirenã antrenându-l într-o rotire tot mai acceleratã pânã când greata si ameteala îl invadarã.

Uneori sincope de o duratã neprecizatã îl eliberau din vârtejul halucinant în care aluneca. Se trezea din nou pe o spiralã descendentã într-o coborâre tot mai rapidã, în cercuri tot mai strânse. Apoi îsi pierdea constiinta din nou. Dupã o vreme i se pãru cã zgomotul de fond încetase si incinta era cufundatã în liniste si întuneric. Dar greata si ameteala persistau, continua sã alunece în jos într-un vârtej nesfârsit.

Se întrebã la un moment dat dacã face ceea ce trebuie. Dacã starea de prostratie în care se prãbusise putea fi interpretatã ca o rugãciune, ca o implorare. Dacã Masina stia cumva de el. Simturile îl înselau asa cã nu mai putea conta pe perceptia realitãtii. Nu stia dacã Masina se oprise sau nu. Presimtea chiar cã nici nu-i pasã prea mult dacã Masina s-a oprit sau nu, desi de asta depindea ca rugãciunea lui sã aibã sens. Sã gândeascã, însã era acum un lucru futil. Nu mai avea rost sã-si cântãreascã sansele. Trebuia sã meargã înainte oricum.

Nu-si dãdea seama de cât timp se afla în aceastã stare. Nu putea preciza dacã trecuserã zile sau numai ore. Se desprindea treptat de ultimele contacte cu realitatea.

Ultimul sãu gând constient a fost legat de putinta comunicãrii cu Masina. Când venise, problema dacã si cum îi vor fi întelese doleantele nu-l preocupase. I se pãrea cã Masina trebuie sã-i cunoascã gândurile si sã-l înteleagã mai bine decât se întelege singur. Credea cã Masina poate face o minune resuscitatoare pentru el. Credea cã ea poate totul. De mai multe ori a simtit o spaimã rece, atroce la gândul cã Masina este surdã si impasibilã în impenetrabilitatea ei. Dar acest gând se dizolva într-o indiferentã superioarã. Îi veni în minte, însã, odatã cu o ultimã sclipire a constiintei, ideea cã poate comunicarea a avut loc deja, cã la niveluri supraconstiente ale eului avuseserã loc mutatii insesizabile, cã acum parcurgea treapta ultimã a unei initieri secrete si grave si cã inexorabil în fiinta sa va irupe cu o energie coplesitoare o revelatie finalã care îi va schimba natura.

Notã:

Aici trebuie sã ne oprim pentru cã nu-l mai putem urmãri pe eroul nostru. Se aflã pe ultima treaptã a initierii întrucâtva accesibilã fiintelor sublunare. Cititorului pozitivist, care pretinde un final cu detalii concrete si inteligibile, care- poate pe drept cuvânt- mã bãnuieste de culpa eschivãrii îi pot relata urmãtoarele:

Dupã câteva zile petrecute în stare de semiconstientã în centrala electrotermicã subteranã, Iani a murit vãtãmat pe rând de rãul febrei cerebrale, al setei, foamei si frigului.