Întoarcerea

ÎNTOARCEREA

Eu sunt dintre aceia care se scufunda odata cu vasul avariat pe care sunt pasageri. Sunt lipsit de initiativa, de prezenta de spirit si nimic nu ma sperie mai mult decat o situatie neprevazuta in care trebuie sa improvizez. De aceea exilul n-a fost pentru mine o solutie aleasa liber ci o trista necesitate. Provin dintr-o tara sfarsita pe care, mai mult decat un pustiitor razboi civil, catastrofe ecologice si nesansa de a fi teatrul de operatii al unei conflagratii mondiale, a devastat-o decadenta locuitorilor ei. Imi asumasem acest destin si m-as fi contopit cu el -nu din patriotism ci din neputinta de a actiona- daca in imprejurari aproape impotriva vointei mele n-as fi luat calea exilului.
        Plecand, insa, m-am vazut confruntat curand cu o insuportabila sterilitate spirituala si lipsa de consistenta interioara. Aveam impresia stranie ca lepadandu-ma de tara mea si de nenorocirea ei, care fusese si a mea, mi-am pierdut substanta. Traiam, respiram, mancam dar existenta mea capatase ceva mecanic, fals. Parca simulam ca sunt. Singurul lucru care ma mentinea viu, singurul lucru real si omenesc ramas in viata mea era regretul pentru patria pierduta. In memoria mea aceasta patrie isi pierduse de mult contururile, devenind un fel de geografie imaginara. Ma chinuia gandul ca acolo, in trecutul abandonat si abjurat, am lasat ceva inestimabil de a carui valoare nu voi putea fi niciodata edificat. Descopeream justetea acelui punct de vedere din filozofia naturala potrivit caruia spatiul si timpul nu sunt omogene ci se dispun in jurul unor centri de gravitatie. Centrul realitatii mele se indepartase in timp si spatiu. Ma instrainasem de propria esenta si acum ma stingeam cuprins de intuneric si infiorare.
        Trebuia sa ma astept la asta. Fiindca stiusem candva ce potente magice are originea si nu trebuia sa le fi uitat. Aceasta cunoastere intuitiva si directa a realitatii profunde a lumii ne este data odata cu viata dar ea ramane stinghera in noi fiindca civilizatia n-are nevoie de ea, iar educatia o considera un defect pe care trebuie sa-l corijeze. Ne temem de intuneric si alteritate fara sa ne invete nimeni, doar cu stiinta noastra de fapturi oarbe. Dar aceste valente din care se depun primele straturi ale personalitatii noastre, raman ca niste aripi boante, falfaind in gol. De aceea nu stim niciodata de ce suferim si ce dorim.
        Imi amintesc o intamplare din copilarie, a carei semnificatie secreta si grava, ca un avertisment al destinului, o percep abia acum in lumina ei. Era prima data cand ieseam din casa si curtea in care am crescut. Eram constient de putine lucruri dar stiam bine ca in afara imprejmuirii care delimita incinta magica a curtii in care ma jucam, puterea mea inceta, caci lucrurile se goleau de sens. Parintii mei nu pricepeau de ce ma rasuceam atat de violent in bratele lor intorcandu-ma cu fata spre casa si de ce voiam sa plec oricum, chiar de-a busilea atat de alarmat. Nu puteau intelege fiindca uitasera de acel sentiment obscur al originii atat de absurd pentru superficiala existenta cotidiana. Sunt impresionat de aceasta aducere aminte venita din straturile adanci ale memoriei, atat de veche si pretioasa, supravietuitoare tuturor vicisitudinilor. Prin ce minune s-o fi pastrat?

        Nostalgia originii, aceasta necesitate profunda, de neocolit, a stat la baza deciziei de a ma intoarce. Am plecat fara sa stiu prea bine ce voi face si ce sper.
        Dupa un drum lung si obositor am ajuns la aceasta margine a lumii. In fata mea se intindea orasul copilariei, pustiit de catastrofe, ruinat de timp si de saracie. Orasul vechi, parasit in urma bombardamentelor, caci cel nou isi expunea trufas arhitectura sa moderna la marginea opusa a fostei sale asezari. Am pornit dinspre camp, emotionat, pe strazile incarcate de amintiri. Multe erau intacte si la locul lor dar impresia de ansamblu era dezolanta. Cladirile pustii, strazile incremenite, linistea nefiresc de adanca incat imi puteam auzi ecoul pasilor, ma faceau sa ma simt ca intr-un imens muzeu vitrificat. In piete, la marile raspantii sau alte locuri deschise auzeam o rumoare de activitate industriala si trepidanta, dar aceasta venea pe deasupra cladirilor din orasul nou. Cel vechi parea mort.
        Mai intensa si mai intempestiva decat orice alte senzatii era insa aceea ca sunt acasa. Ca Anteu primeam putere de la fiecare contact. Fiecare regasire era tonifianta. Reveneam la esenta mea. Aveam senzatia ca tot ce a fost decisiv si important in viata mea se desfasurase aici. Doar aici si doar atunci, in trecutul meu, existasem plenar si autentic. Aici, unde totul pare un mit, un arhetip.
        Am gasit strada mea asa cum o lasasem. Fiecare amanunt il descopeream inregistrat in memorie fixat de grele semnificatii. Plopul din curtea unui vecin, inalt si drept ca un semn de exclamare, care ma atentiona din departare ca sunt aproape de casa; cosul de caramida si calcanul casei vecine, prezente neverosimile in cadrul ferestrei din camera mea ce capatau un aspect misterios si fatidic in amurg; gradina incalcita si neexplorata din spatele casei, care ma nelinistea, caci o redutam ca un lacas de primejdii tenebroase. Ce e ciudat e ca stiusem toate acestea dintotdeauna, incercasem aceste sentimente si spaime, le visasem de nenumarate ori dar ele n-au ajuns niciodata in lumina constiintei. Abia acum descopeream prin ce primejdii si incercari trecusem, ce initiere lunga si dificila parcursesem.
        Am petrecut cateva ore in casa batrana, martora perindarii atator generatii, contempland timpul impregnat in textura ei ca un parfum ales si subtil. Am privit pozele vechi, de nuanta sepia inramate in tablouri. Ma frapa mai ales figura bunicului, necunoscut de mine, mort inca tanar in razboiul din rasarit. Intr-una din poze il vedeam inconjurat de familie, ca tata autoritar si sot respectat. El, maruntul functionar de la Bursa, era acasa un suveran necontestat. Aceste vechi fotografii de familie imi sugerau o lume demult apusa la care nu voi avea acces niciodata dar a carei prezenta se facea simtita.
Am iesit din casa pentru o plimbare prin imprejurimi, nestiind peste ce voi da. N-am cunoscut niciodata prea bine cartierul, stiinta mea se reducea aproape exclusiv la drumurile pe care m-a purtat necesitatea. Reconstituiam drumul zilnic, matinal spre scoala cand mi-am reamintit -asa cum simti vara boarea parfumata a unui tei departat- sfiala pe care o incercam fata de casele pe langa care treceam. Ma intimida mai ales una, situata chiar in capul strazii, incat o vedeam mereu cand ieseam din curte. Avea un gard inalt si compact de beton care, pentru a impiedica si mai mult privirea sa patrunda inauntru, era impodobit cu plante agatatoare care cresteau in straturi invoalte. Fatada casei era complet ascunsa de o vie intinsa care umbrea curtea, dar calcanul ei inalt marginea trotuarul unei strazi invecinate. Mereu trecand pe langa aceasta casa traiam sentimentul de a fi in preajma unui teritoriu necunoscut si inaccesibil. Niciodata n-am vazut pe cineva intrand sau iesind pe poarta ei.
        M-am gandit sa profit de ocazie pentru a descoperi ce se ascundea pe vremuri de mine dincolo de zidurile impozante. Casa parea parasita ca si celelalte. Am impins poarta si aceasta s-a rasucit scartaind. Curtea era pavata cu ciment si avea o mica gradina cu flori viu colorate, emanand prospetime. Acest lucru m-a uimit caci gradul de poluare in zona trebuia sa fie extrem de ridicat. Casa nu avea nimic deosebit cu exceptia dimensiunilor, rar intalnite in cartier. Am urcat treptele de la intrare si, cand sa ating clanta, usa s-a dat singura in laturi ca impinsa de vant. M-am infiorat dar am intrat totusi inauntru. Desi, indiscutabil, casa ca si intreg cartierul erau demult lasate in paraginire, nu vedeam urme de praf sau panze de paianjen, ceea ce era izbitor. Dimpotriva, casa vazuta dinauntru lasa impresia de a fi conservat un moment trecut de la care nu a mai suferit nici o schimbare si nici o degradare.
        Am trecut dintr-o camera in alta fara un scop precis, cand deodata am auzit zgomote in apropiere. Dintr-o camera vecina razbateau voci, muzica, paraituri si bazaitul de fond al unui aparat in functiune. M-am apropiat cu pasi lenti de usa ramasa intredeschisa care facea legatura cu camera in care ma aflam. Prin crapatura am vazut lumina albastruie a unui televizor alb- negru care parea sa mearga in gol de multa vreme. Isi pierdea frecvent imaginea, revenea, facea purici, sarea pe alt canal. Printre intreruperi am inteles ca se transmitea un meci de fotbal in care ai nostri isi puneau mari sperante sa castige. Comentatorul avea vocea ragusita de emotie. Atunci -parca mi-ar fi soptit cineva- mi-am spus ca toti oamenii astia sunt morti de mult.
        -Intra, te rog!
        Am tresarit violent si in aceeasi clipa l-am vazut pe cel care imi adresase invitatia: un barbat inca tanar, pe jumatate ridicat dintr-un fotoliu postat in fata televizorului. Nu-l observasem imediat fiindca bratele si spatarul puteau ascunde un om cu totul.
        -Hai, curaj! a repetat zqmbind.
        Am intrat inauntru stingherit dar ceva de pe chipul gazdei mele m-a fulgerat cu un gand pe care l-am formulat imediat:
        -Dar mi se pare ca sunt asteptat!?
        -Sigur! Si cam de multisor!
        El continua sa zambeasca dar preocupat si ganditor. M-am asezat la intamplare pe un fotoliu, prada stuporii.
        -Crezi ca realizezi cat sunt de surprins!
        -Nu cred ca esti foarte surprins. Ai dorit de multe ori sa intri aici.
        Era firesc sa ne intalnim odata si odata. Mai devreme sau mai tarziu...
        -Stai o clipa! De unde stii ca as fi vrut sa vin aici din moment ce nici eu nu stiam pe vremea aceea? Si de ce era obligatoriu sa ne intalnim?...
        Figura lui reflecta nerabdare si un inceput de enervare.
        -De unde stiu, asta-i buna! Nici eu n-am inteles de la bun inceput toate lucrurile. Mai tarziu am priceput semnificatia fiecaruia. Vezi fotoliul asta? De la varsta de douazeci de ani de cand am ramas infirm mi-am petrecut aproape tot timpul in el. Imi placea sa stau in fotoliu si sa privesc strada pe fereastra. Dinspre strada nu se vede mai nimic inauntru, dar de aici se vede destul de bine. Observi?
        M-am ridicat de la locul meu si, privind pe fereastra, am observat ca crengile si frunzele viei pareau mai subtiri si obstructionau mai putin campul vederii decat se intampla in strada.
        -De aici, de la postul meu de observatie urmaream oamenii care treceau in mod regulat pe langa casa mea si cautam sa ghicesc ce sunt ei, ce gandesc, cu ce se ocupa. Te-am urmarit deseori dimineata, cand mergeai la scoala cu expresia de suficienta a scolarului cu note bune. Se zicea ca ai numai zece. Ai tai se faleau cu tine chiar daca nu ti-o spuneau. Atunci mi-am zis (de fapt mai tarziu mi-am dat seama de acest gand virtual) ca baiatul asta nu va trece acum pe la mine fiindca e cel mai bun elev al unei scoli prapadite, ci mai tarziu, cand va simti pe propria piele ca e imperfect si muritor, cand se va simti indoielni si in eroare, si cand va vedea ca nimic nu-l apara de moarte. Abia atunci si nu mai tarziu. Cred ca voiam sa-ti vorbesc si despre cartea la care scriam atunci si pe care am abandonat-o mai apoi...
        A ranjit.
        -Asa-i ca nu esti chiar asa de strain de tot ce-ti spun? Hai, nu te mai preface!
        Coplesit, am ingaimat:
        -De unde stii ca aveam numai zece?
        A parut brusc foarte iritat.
        -Pentru ca totul se afla pana la urma, intelegi? De-aia stiu.
        A continuat pe un ton sarcastic.
        -Stiu mai multe decat te astepti. Stiu tot daca tii neaparat sa afli... Stiu, de exemplu, ca te inchideai intr-o camera cu cei doi baieti ai mahalagioaicei de peste drum si faceati porcarii... Ai ramas mut? Rosesti? Tu tot n-ai inteles unde ne aflam aici? Locurile astea nu mai exista demult...
        Taceam, adanc nelinistit, cu toate resorturile fiintei mele intinse, hotarat sa-l ascult pana la capat si sa-l infrunt desi nu putea sa urmeze nimic inedit.
        -Locurile acestea nu sunt reale in ordinea obisnuita a existentei. Ele sunt in memoria vesnica a universului la care participi si tu.
        "Aici e eternitatea. Se va stii totul despre toti, ne vom reintalni toti cei carora ni s-au incrucisat destinele candva...

Cu amarul pe chip, pierdut printre ruine informe, lovite de foc si de timp, cauta zadarnic schita unei raspantii, a unei strazi cunoscute, zidurile familiare ale unei case anume, o urma a trecutului printre ramasitele de nerecunoscut...