M. Eminescu

Semnele crepusculului universal apãruserã de multã vreme si pentru oricine avea ochi sã le citeascã ele erau limpezi. Erau semne care arãtau celor ce puteau sã vadã cã în structura intimã a existentei se aflã o gresalã esentialã care, inevitabil, va rãsturna edificiul lumii. Erau Semne neîndoielnice de declin si destrãmare, care vesteau pentru viitor domnia definitivã a Neantului.

Apãruserã vizionari cãrora materia însãsi le pãrea aflatã în descompunere, care vedeau însãsi energia interactiunilor scurgându-se în afara lumii printr-o bresã în principiul conservãrii, deschizând epoca letargiei cosmice. Febrilitatea încã actualã a vietii le apãrea ca o ultimã zbatere a unui organism global anemiat. Frumusetea numeroaselor lumi rãspândite în Univers, armonia fierbinte a vietii ce le popula, erau vesminte mincinoase, aparente ce disimulau cancerul latent ce actiona insidios în profunzimi. Substanta însãsi a vitalitãtii era atinsã iar germenii autoanihilãrii, depãsind starea de incubatie, începeau sã se manifeste ca fermenti activi ai distrugerii, ale cãror efecte rãzbãteau pânã la suprafatã. Si aceste viziuni erau un Semn.

Haosul ce dezorganiza suprastructurile sociale era, însã, primul Semn, cel mai de seamã, cel mai alarmant al detracãrii inexorabile ce se împlinea treptat. Dezordinea în care se închegau, se desfãsurau si se rupeau relatiile dintre oameni, arbitrariul deciziilor importante luate de conducãtorii societãtii, nedreptatea repartitiei bunurilor; toate acestea conturau un tablou derutant, contradictoriu, îngrijorãtor, ce anunta sfârsitul unui ev si marca începutul unuia nou, imprevizibil, cãruia fiecare simtea cã nu i se poate imprima sensul dorit. Timpul o lua înaintea oamenilor.

Cei mai luminati dintre oameni vedeau cã în lume este suveran hazardul si nu legea. Ceea ce era rational si drept nu avea ecou decât în constiinta a putini oameni si numai în împrejurãri rare; ceea ce era irational si nejust avea credit general. Isteria egoismului si a desfrânãrii sufoca tendintele moderatoare cãtre virtute si stãpânire de sine. Valorilor morale luate în derâdere, li se substituiau valorile concrete ale existentei brute, animalice. Masele de indivizi pãreau forte oarbe, anarhice capabile de evolutii imposibil de prevãzut iar fiecare individ luat în parte era lipsit de vointã si de putere. Actiunile izolate nu aveau eficacitate, atitudinile divergente atmosferei generale se stingeau fãrã urmãri. Pentru a avea sanse sã fie ascultat, pentru ca faptele sale sã nu fie sterile, un om era nevoit sã se conformeze, sã se asocieze tendintelor impersonale ce guvernau masa, renuntând la veleitãtile de libertate, sã se abandoneze iresponsabilitãtii. Destrãmarea moravurilor si a traditiilor prea sufocante pentru dorinta neîngrãditã a fiintelor de a-si trãi viata, pierderea respectului pentru normele etice ale strãmosilor erau fapte prin care umanitatea îsi semna propriul verdict. Agonia ei moralã era poate cea mai pregnantã dovadã a putreziciunii din adâncuri, Semnul erorii fundamentale strecuratã încã de la origini în structura constitutivã a lumii si acum rãzbitã la suprafatã. Erau timpuri de rãscruce ce generau situatii de exceptie care cereau, deasemenea, oameni de exceptie. Simtind chemarea timpului, parcã nãscuti anume pentru aceste vremi, profetii, oameni extraordinari inerenti momentului, au apãrut împlinindu-si menirea lor efemerã dar plinã de dramatism. Acceptând cu eroism calvarul de a trãi perpetuu în tensiunea contrariilor, ei si-au asumat sarcina de a lupta cu inertia si blazarea întregii umanitãti, gândind în afara timpului si oferind prin exemplul lor, o conduitã cu totul strãinã modului de a fiinta al semenilor lor. Prevestind distrugeri mari si totale si chiar ireparabile catastrofe pentru viitor, dacã istoria ar continua pe acelasi fãgas, profetii preconizau ca solutie extremã pentru îndreptarea rãului radical existent în lume o reformã a însãsi naturii umane. Ei doreau o regenerare moralã a omenirii, o regenerare din temelii în numele cãruia militau ardent si se simteau obligati sã-si dedice întreaga lor viatã. Ei propovãduiau slãbirea goanei dupã împliniri trecãtoare si îndreptarea atentiei fiecãruia cãtre lucrurile eterne. Cereau ca oamenii sã nu-si facã fetisuri din bunurile materiale sau din desertãciuni ale vanitãtii care pervertesc, ci sã se închine doar bunurilor spirituale; doar astfel, spuneau ei, fiecare va putea fi fericit si i se vor satisface inclusiv nevoile materiale. Pretindeau ca valorile în jurul cãrora sã se grupeze si spre care sã se orienteze faptele si aspiratiile oamenilor si scopurile în functie de care îsi coordoneazã mersul prin viatã sã nu fie recrutate din sfera intereselor ignobile, a vanitãtii, trufiei, egoismului ci din aceea a frumosului, altruismului, a dorintei de echitate, a smereniei si blândetii. Se împotriveau astfel presiunii înclinatiilor native, deviatiilor ei inerente în contextul existentei sociale, angrenându-se astfel într-o îndeletnicire a cãrei dificultate nu o egala decât strãdania sterilã de a urni muntii din loc.

Atitudinea lor sublimã si neasteptatã a stârnit reactii ciudate si contradictorii. Unii oameni, ascultând discursurile lor pline de îndemnuri fierbinti si de dezvãluiri sumbre s-au simtit tulburati, ceea ce înseamnã cã eforturile profetilor nu erau zadarnice, iar elocventa exemplului lor trezea în oameni umanitatea lor latentã, proiecta într-o strãfulgerare în constiinta lor, o frânturã din imaginea unui ideal intangibil, îi destepta din somnul în care îi cufundase cinismul, amintindu-le cã încã mai existã lucruri sacre pe seama cãrora nu se poate glumi. Altii au privit cu ironie si nepãsare strãduintele profetilor gãsindu-le ridicole. La unii, oameni practici, cãlãuziti de ratiuni exclusiv pragmatice, singurele cãrora le gãseau o justificare consistentã, nu întelegeau si chiar dezavuau sacrificiile gratuite ale profetilor, dispretuind nevoia de ideal.

Se putea spune cu certitudine cã miscarea profetilor, desi puternicã si solid întemeiatã pe realitãti cotidiene, nu are succes. Oamenii erau fie plictisiti si cereau sã fie lãsati în pace, fie se socoteau direct amenintati si ripostau. Atitudinea generalã nu era favorabilã reformei. Si totusi, ei, profetii, aveau dreptate. Adevãrul era de partea lor. Constienti cã sunt posesorii posibilitãtii redemptiunii universale, ei n-au vrut sã cedeze si si-au sporit eforturile. Presimtirea, însã, a unui esec total, categoric, a cãrui iminentã era le era confirmatã zi de zi, le îngreutãtea misiunea aducându-le în suflete o amãrãciune cumplitã. Era dureros sã constati cã o viatã de renuntãri se risipeste fãrã rost, cã un sacrificiu de asemenea dimensiuni nu reuseste chiar deloc sã contribuie cu ceva la îndreptarea rãului, cã între o atitudine curajoasã, activã si alta comodã, pasivã nu e nici o diferentã, cel putin judecând dupã eficacitate.

Exista, totusi, o deficientã a tentativei lor, o motivatie obiectivã a esuãrii ei, o explicatie pe care cei mai lucizi dintre ei, renuntând sã o mai evite, au sfârsit prin a o recunoaste, în cele din urmã, în ciuda descurajantei ei semnificatii, resemnându-se într-o disperare nemãrginitã. Era imposibil ca pânã la urmã sã nu se înteleagã cã, dacã proiectul de regenerare a umanitãtii a clacat, e fiindcã el nu servea omenirii decât aparent. El nu tinea cont decât prea putin de realitatea interioarã a fiecãrui om, ci trecea pe deasupra acestuia, intersectând fiinta umanã doar la un nivel foarte abstract. Pentru om, pentru natura sa, existenta întru pãcat si desfrânare, chiar dacã subzista doar în urma unui precar echilibru, la marginea prãpastiei, chiar dacã ea implica multã suferintã si nu le oferea tuturor sanse egale de a fi fericiti, încã satisfãcea impulsul vital venit din strãfundurile fiintei lor, le dãdea încã senzatia cã trãiesc plenar. Însã modul de existentã ascetic propus de profeti echivala cu însãsi înãbusirea sentimentului vietii. Natura umanã era astfel construitã încât respingea ca pe o incompatibilã grefã reformarea ei, unica solutie care ar fi putut s-o salveze. Iar miscarea profetilor, dobândind odatã cu trecerea timpului recunoasterea limitelor si a greselilor sale, nu mai avea altceva de fãcut decât sã se retragã înfrântã de pe scena istoriei.

Acum, când toate aceste evenimente s-au scurs ireversibil, când ceea ce a fost senzatie trepidantã, actualitate fierbinte si plinã de angajare a devenit, transmisã prin filtrul memoriei istorice, obiectivã si insensibilã, doar afirmatie moartã, neutrã, fãrã cãldurã, nu putem, totusi, sã nu acordãm miscãrii importanta si meritul care i se cuvin. Dacã posibilitãtile i-au fost restrânse, dacã aparitia ei a fost inutilã si complet indiferentã desfãsurãrii ulterioare a istoriei, în schimb nu i se poate nega frumusetea si nici nu pot fi puse la îndoialã calitãtile umane exceptionale pe care le-a suscitat: vointa, luciditatea, tãria, consecventa, curajul. Fenomen grandios, a cãrui evolutie s-a produs paralel si identic în linii generale în toate lumile din univers, epoca profetilor a fost ultimul mare capitol al istoriei înainte de începerea Erei Absurdului.

Cãci, de când ultimii dintre profeti, întelegând cã ei nu au, de fapt, nici o menire, s-au retras din mijlocul oamenilor izolându-se în solitudine si tãcere, renuntând sã mai încerce a drege ceva într-o lume care semãna tot mai mult cu un azil de nebuni, ultima fãrâmã de demnitate si ratiune a dispãrut din ea. Odatã cu retragerea lor începea o epocã de incoerentã si hazard ce semnifica un declin rapid, neîntrerupt si continuu, panta verticalã a decadentei.

Se spune cã, ultimul mare profet, nemaiasteptând sã se împlineascã cursul firesc al naturii, în sine si în afarã, coplesit de lipsa de sens a existentei sale, si-a pus singur capãt zilelor. Trupul sãu –asa cum era obiceiul– a fost incinerat iar cenusa sa risipitã în vânt. Pe locul unde a fost incinerat, un necunoscut a asezat un mic monument, o piatrã pe care au fost inscriptionate câteva aporii, alese dintre numeroasele cugetãri ale profetului, rãspândite prin multimea de manuscrise fragmentare rãmase de la el:

…dacã oamenii nu pot sã trãiascã e tocmai fiindcã ei doresc prea mult si neconditionat sã trãiascã; celor ce vor ca toti sã trãiascã cu adevãrat, nu le rãmâne decât sã moarã…

…absolutul nu existã. De aceea suntem obligati sã pãcãtuim si sã distrugem, sã comitem mizerii si nedreptãti. Dacã tii, totusi, cu tot dinadinsul sã atingi absolutul, n-ai decât sã te sinucizi…

…un om absolut onest nu poate sã nu creadã în întelepciunea credintei, în frumusetea si finalitatea lumii. El însusi ilustreazã aceastã întelepciune si aceastã frumusete, e o dovadã a finalitãtii. Oameni absolut onesti încã nu s-au nãscut…

…de aceea eu spun cã Zeii, când au conceput lumea au fãcut o gresalã. Noi însine suntem erori punctiforme descinzând din eroarea originarã. Toti existãm întru absurd. Asa cum e construitã lumea, ea tinde spre propria ei negatie, iar când îi va sosi sorocul se va prãbusi în ea însãsi ca un edificiu de nisip. Atunci se vor adeveri cele spuse, atunci adevãrul va iesi la ivealã. Dar nu va mai fi nimeni sã-l vadã…