Edificiul

Era la inceput o harca, o darapanatura, nu lipsita de o tenebroasa si fascinanta atractie, pe care o socoteam un refugiu personal, un teritoriu intim si inaccesibil altora, in anii tulburi si indepartati ai copilariei. In vreme ce alti copii isi vedeau de jocurile lor, specifice varstei dar banale si anoste pentru mine, o morbida fascinatie ma tragea acolo, in imperiul unei lumi tainice, ciudate, deosebita de a noastra, guvernata de legi proprii. Stiam pe atunci, iar mai tarziu uitasem, ca pentru a prilejui un efect sporit revelatiei finale, ca acea cladire parasita si bantuita -desi constiinta mea puerila si incipienta era impermeabila pentru semnificatiile ei- era o lume numai a mea. Sau, in orice caz, accesibila doar unui numar restrans de alesi. Acceptam ca pe ceva firesc inviolabilitatea domeniului meu, exclusiva vocatie de a descinde in cuprinsul lui. Cand plictisit de platitudinea si vulgaritatea tovarasilor de joaca ma retrageam in incinta ruinei, singuratatea, linistea prevestitoare din jur, ca si aerul nedefinit, nelinistitor imi produceau senzatii si stari interioare stranii si mult prea mature. Voluptatea intensa cu care receptam atmosfera particulara a locurilor am retrait-o apoi cu emotie si regret mai tarziu, cand aflat in posesia unei perspective noi despre viata, renuntasem cu prea mare usurinta la exotice aventuri interioare, dedicandu-ma unor ocupatii mai practice.
        Dar copilaria, amintirile cele mai vechi au fost totdeauna dominate de statura de simbol a edificiului, pe atunci o ruina. Existau anumite ore din cursul zilei, de obicei seara, cind daca ma concentram asupra ideii lui, hotarit si doritor sa-l revad, era de ajuns sa fac o plimbare in jur, indiferent in ce directie, ca dupa citiva pasi, profilul sumbru, familiar sa rasara de undeva de aproape revelandu-mi-se din cele mai diverse si neasteptate locuri posibile: uneori pe campul viran din spatele casei, la o distanta destul de mare ca privita de acasa sa para cea mai comuna si chiar anosta cladire din oras; alteori la cateva strazi mai incolo, in vecinatatea mistica a bisericii de cartier. Niciodata nu aparea pe acelasi loc si daca cercetam intr-o alta zi zona in care se materializase anterior morganatica ei fiinta nu gaseam nici urma de cladire ruinata, lasata in paragina sau macar de fundatii parasite. Spatiul in care existase reala si palpabila era acum ocupat de blocuri, case mai noi sau chiar fabrici. Existenta ei efemera nu lasa nici un indiciu al trecerii prin universul nostru conservindu-se in transcendenta ei.
        De departe casa mai avea inca o aparenta respectabila de vila in stil vechi. Cu cit ma apropiam insa, aspectul descompus, viciat de timp se dezvaluia tot mai clar, mai plastic. Intram in curtea ingusta printr-o spartura in gardul de sirma. Urcam scara de piatra stirbita pe margini si, datorita uzurii, aproape aplatizata pe mijloc. Cladirea nu avea poarta. In locul ei avea o spartura diforma in zid la a carei vedere ma incerca un sentiment de urit si tristete. Si de fiecare data cind treceam pragul fatal, zona incerta situata la interferenta a doua lumi, acelasi amestec de spaima si fascinatie se disputa in mine.
        Interiorul era inca mai jalnic decit fatada. Peretii coscoviti, crapati pe alocuri, stateau gata sa cada. Tencuiala jupuita se depusese la baza zidurilor formind un cordon neregulat de moloz iar prin ferestrele fara geamuri veneau de afara mirosuri grele de la groapa de gunoi. Dar eu treceam cu nepasare din incapere in incapere bucuros de singuratate, neluind in seama lamentarile simtului olfactiv. Daca gaseam un locsor curat pe jos ma culcam pe spate desi raceala parchetului ma infiora si fericit ma toropea senzatia tonica si rara ca sunt ocrotit in libertatea si izolarea mea. Mi se parea ca timpul e suspendat in ascunzatoare si nimic nu ma mai poate atinge. Nici acum nu-mi dau seama perfect ce simteam, poate ca prematur resimteam deja apasarea vietii.
        Dar acesta era doar inceputul, primele senzatii. Treptat linistea din jur capata sens, devenea plina de semnificatii. O viata misterioasa anima ungherele obscure. Incepeau jocuri de umbre parind sa cuprinda in desfasurarea lor o intentie. Presimteam in jur forte nedeslusite ce nu-si puteau deconspira natura dar care doreau sa-mi comunice ceva si in acest scop ma supuneau unei complicate proceduri initiatice.
        Ascultam fosnetul tainic al unor miscari ce nu se lasau surprinse de privirile mele, auzeam filfiitul fisiilor de tapet suspendate in precar echilibru de pereti, simteam in dreptul obrajilor adierea parelnica a unor soapte imateriale si mai ales simteam prezenta coplesitoare si impenetrabila a Fortelor din intuneric, sinteze impalpabile si misterioase, iar cind prea tare initiat aveam impresia ca voi intelege ceva extraordinar si inexprimabil, ceva ce ar depasi puterile mele, de teama sa nu fiu strivit o rupeam la fuga haituit de naluca insuportabilei impliniri, saream treptele tocite de intemperii si ieseam afara in lumina cenusie a realitatii. Ca de obicei ma trezeam in plin amurg si in timp ce ma indreptam spre locuinta parintilor respirind usurat, desi vag articulate, ginduri melancolice de o profunzime prematura se nasteau in mine. Inca de pe atunci intuiam ceea ce la maturitate se va transforma intr-o obsesie, ca existenta mea de acum incolo va fi o pendulare intre realitate si Edificiu, o continua sfisiere intre cele doua tendinte polare si ca rostul ei va fi rezolvarea acestei contradictii, de ea depinzind totul.
        Aveam sa intilnesc mereu vedenia stranie si nedescifrata a edificiului, chiar daca dupa adolescenta intre noi a survenit o instrainare. Aveam sa ma ciocnesc de el peste tot, in multe din marile orase ale lumii ca si in pustietatile australe, la mii de kilometri distanta de civilizatie, in oaze de arhaism si barbarie. Imi dadeam seama ca nu manifesta predilectie pentru anumite regiuni ale globului si daca exista totusi un criteriu dupa care isi regleaza aparitiile acesta este starea mea interioara.
        Odata cu trecerea timpului am dedus o lege pe care cit fusesem copil n-o intrevazusem. Edificiul evolua si forma sa se schimba de la un contact la altul. Nu brusc, subit ci prin mutatii lente, insesizabile intre doua etape succesive dar care dupa o vreme isi dezvaluiau caracterul inexorabil. La inceput fusese o darapanatura, treptat inaintase spre profilul ascutit al unei catedrale gotice ca apoi printr-o revolutie arhitectonica sa se transforme intr-o constructie moderna si sofisticata iar cu timpul, tot schimbindu-se ajunsese intr-un stadiu al metamorfozei in care nu mai aducea distinct cu ceva anume, semanind cu orice, si s-ar fi putut recunoaste in structura complexa amprenta oricarui stil; elementele geometrice se imbinau derutant, ambiguu inchegind o arhitectura totala si echivoca.
        Esenta sa ultima si inconvertibila se dovedea a fi alta decit aparenta formala pe care vederea o putea percepe. Edificiul fusese totdeauna acelasi si mereu altul, caci de fiecare data intrezarisem fatete noi, dimensiuni complementare ale aceluiasi intreg atotcuprinzator si paradigmatic, in timp ce constructia sa intima imi ramasese necunoscuta. Din teritoriul abstract si imuabil din care orice ginditor isi extrage ideile si ii vin revelatiile mi-a parvenit imaginea unui Edificiu integral si agnostic, a unui Edificiu hipergeometric, cu diferite infatisari in diferite niveluri, a unui monolit descompus pe proiectii in universuri inferioare, cu care altfel n-ar putea interfera si a carui esenta s-ar dispune gradat, ierarhic desfasurind un sir lung dar finit de lumi suprapuse la capatul caruia s-ar gasi ca rezultat al unui cumul evolutiv Edificiul insusi. Ceea ce vazusem din structura mobila la fiecare nou contact nu era decit proiectia degradata si atenuata in constiinta mea, varianta echivalenta nivelului meu de intelegere, forma accesibila si adecvata. De fiecare data eu fusesem altul si ca atare insasi proiectia lui in mine fusese alta. Incit dupa o serie lunga de experiente reveletoare, ridicind din suma de marunte certitudini o interpolare totalizatoare, am conchis iminenta revelatiei finale si ca termenul ei nu poate fi departe.
        Aceeasi senzatie a finalitatii iminente o descopeream cercetind metodele de sugestie prin care eram initiat caci desi nu reusisem niciodata sa rezist pina la capat calvarului initiatic, recunosteam subtila lor rafinare si capacitatea lor sporita de penetrare; aveam impresia ca intr-un viitor apropiat voi suporta pina in final si ma voi afla in posesia intregului mesaj, nu doar a fragmentelor confuze si disparate ce-mi fusesera pina atunci comunicate.
        Poate parea ciudat ca gravitatea unei asemenea concluzii nu ma zdrobise sau nu-mi schimbase radical cursul vietii. Pendulind continuam sa duc existente paralele ca si cum impunatoarea prezenta a edificiului promitind transcendent si netarmurit lumea de dincolo, nu ar fi afectat cu nimic idealurile minuscule, jaloanele meschine dupa care ma coordonam in universul meu prozaic. Eram un ins banal pina la vulgaritate iar situatia materiala de invidiat de care ma bucuram nu se datora unor inzestrari speciale ci unui instinct de conservare indirjit poate de lipsurile de care am suferit fiind copil. Potrivit oamenilor redusi la sfera exclusiv practica a preocuparilor facusem "cariera", calatorisem in intreaga lume dar in ciuda norocului care imi fusese fidel oriunde m-as fi dus, nu gasisem nicaieri in fibrele acestei existente o satisfactie deplina datorata implinirii destinului meu. Reuseam in orice imi puneam in gind dar aceste reusite nu-mi aduceau decit jubilatii grosiere care ma scadeau iar dupa trecerea lor nu-mi raminea decit dezgust. Disperam fara un motiv anume, minat doar de un grav dezechilibru interior. Orizontul destinului meu se inchidea implacabil insinuind ratarea iar tentativele zadarnice prin care incercam sa distrug zidurile care imi incarcerau existenta esuau dureros.
        Eram deznadajduit cind ideea unui pelerinaj la origini mi s-a parut deodata irezistibila. Nu ma agatam de speranta ca aceasta intoarcere m-ar putea salva pe mine, naufragiatul. Cred ca aveam nevoie de o diversiune, care sa ma scoata din apele mele si poate ca presimteam ca lasasem in urma ceva important, un lucru uitat si desconsiderat pe care simteam neaparat nevoia sa-l regasesc. Revenit in orasul natal rataceam fara tinta prin cartierele vag cunoscute cautind poate acele verigi primare ale trecutului de care alienarea virstei de fier ma departase atit de mult. Era noapte in modernul city si firme luminoase multicolore violentau intunecimile pe care le-as fi dorit intime, libere de profanarea spiritului comercial al timpului. Tinjeam dupa atmosfera plina de mister a noptilor din trecut, cind cartierul in care locuiam, slab luminat si maleabil pentru orice iluzie, se supunea proiectiilor tisnite din imaginatia mea. Plimbarea nocturna nu izbutea sa ma aduca in atmosfera acelor timpuri, cartierul asimilat de un stil arhitectonic modern nu imi evoca nimic. Orasul devenise o entitate urbana standard, ca trasa la stanta dupa modelul pe care il recunosteam stind la baza tuturor oraselor moderne cunoscute de mine. Gaseam locurile comune de care fugisem infiltrate aici, in orasul care ma asteptam, nu stiu de ce, sa-l gasesc neschimbat, in stadiul arhaic dar evocator ce-l stiam din copilarie.
        Eram melancolic din cauza neputintei de a ma amagi cind ajungind din intimplare intr-o fundatura, enervat de neatentia care ma adusese aici, am vrut sa ma intorc dar imaginea fugitiv inregistrata pe retina a cladirii ultime m-a facut sa tresar. Era chiar el si mi se infatisa sub cea mai neasteptata forma: se transformase din nou intr-o ruina. Era prima data dupa multi ani cind imi iesea in cale fara sa-l fi chemat. Poate ca stia ca am nevoie sa-l revad fara ca eu s-o stiu. Am pornit inainte emotionat cu sentimentul ca de data asta se va intimpla ceva decisiv.
        Cu toate ca ma asteptam la ceva deosebit mi-am dat seama ca nu eram pregatit pentru un fenomen atit de straniu. Pe masura ce ma apropiam, cladirea suferea o complicata metamorfoza. Evolutia ei de la inceput pina la ultimele aparitii se comprimase in intervalul de timp necesar sa parcurg distanta ce ne separa. Forma initiala, ruina paraginita si romantica era prima fateta a intregului ce mi se infatisa acum atenuat. Arhitectura primitiva se amplifica insa, noile dimensiuni se integrau din mers esafodajului in formare, din spatiul originar, din lumea din care provenea edificiul si spre care ma indreptam cu rapiditate, soseau componentele spatiale complementare imbinindu-se perfect pe scheletul abia inchegat. Cind ajunsesem in pragul portii constructia se desavirsise in structura absoluta a unui Edificiu Himeric, perfectiunea insasi.
        Am intrat inauntru in timp ce transformari profunde se produceau intr-o cadenta ametitoare in constiinta mea. Informatia cuprinsa in memoria cladirii se derula rapid iar eu percepeam totul distinct si inteligibil. Receptam destainuiri fulgurante dar totul era simplu si parea de necrezut ca pina atunci nu le realizasem dar nu ma miram caci asa trebuia sa fie. Gindurile mele erau o nesfirsita efervescenta, o avalansa de revelatii in care se topeau toate contradictiile si esentele se impleteau armonic intr-o tesatura abstracta, purificata de orice reziduuri antinomice. Totul era luminos si simplu si cind am descoperit ca in interiorul vast al Edificiului nu sunt singur nu m-am mirat si surizator m-am apropiat de tovarasii mei intru har, care ma asteptau nerabdatori. Ne-am strins miinile zimbind si am remarcat ca vesmintele noastre erau alcatuite din acelasi material vaporos, fluorescent. Mi-am luat locul ce-mi revenea si mi-am pipait semnul distinctiv luminos ce-l purtam in frunte ca toti ceilalti si dupa care ne recunoastem da membrii ai aceleiasi comuniuni.
        Eram cu totii nemiscati, statui vii cu privirile atintite asupra ferestrelor larg deschise prin care razbatea tumultul afund si vibrat al Istoriei. In flux invalmasit, Timpul se desfasura haotic, agonizind, cautind in tentative sterile sa ajunga marginile inexpugnabile ale Edificiului. Un valmasag pestrit de existente suprapuse, o lume superficiala si consternanta in evolutie aleatoare, defila ca un carnaval grotesc, ca un miraj deplorabil abia atingind coloanele dure si indiferente ale Edificiului.
        Acum Spatiu-Timpul devenise un fluviu informational imens, lenes, un flux originar prin care Edificiul plutea indreptindu-se spre telul final al Calatoriei. In jurul nostru se cascau amenintatoare gurile de neant dar noi le ocoleam consecvent alegind ruta optima de navigatie. Peretii vagaunii cosmice in care fusesem nevoiti sa subzistam se lasau strivitori asupra noastra dar Edificiul, troznind din toate incheieturile, rezista zdrobitoarei presiuni si, redresindu-se, continua sa inainteze pe undele marelui fluviu.
        Apoi, cind din departare au aparut primele semne ce vesteau apropierea zonei de varsare, cea mai intensa bucurie ne-a straluminat. Fericiti ne-am imbratisat in timp ce nava noastra improvizata patrundea in estuar. Marea Calatorie se sfirsea acolo, la zona de impact, unde afluentul pe ale carui unde plutisem pina atunci se varsa in cuprinsul fara limite al Marelui Haos, cel mai vast ocean din Univers.
        Transfigurati urmaream spectacolul maret si grav al oceanului fara de sfirsit, in vreme ce tangajul molcom balansa usor Edificiul. In toate directiile, la infinit se intindea imperiul covirsitor al Marelui Haos.