Domeniul

 ...când Soarele iese din ceturi sau sparge plafonul de nori si razele lui încep sã ardã, sopârlele mici, verzui, ies din ascunzisuri umede si se cocoatã pe pietrele albe ale pârâului sã le absoarbã cãldura. Atunci îmi place si mie sã ies de sub coroanele umbroase si, în mijlocul unei colonii de sopârle, mã opresc si, neclintit, stau sub revãrsarea de luminã.
      Sopârlele nu-mi sunt prietene. Mã tolereazã, totusi, poate fiindcã le place culoarea mea, verde ca a solzilor de pe spate. Sunt fiinte reci, cu sufletul uscat. Mã privesc cu indiferentã pe sub pleoapele albicioase...
      ...oricât as iubi Soarele cald, dãtãtor de viatã, pãdurea, cu fosnetele, cu jocurile ei de umbre si lumini, mã atrage mai mult... Încã înainte sã se lase amurgul pãrãsesc prundisul bogat în pietre curate si rotunjite de curgerea apei pentru tinutul umbros pe care îl strãbate pârâul. Pãmântul e moale si acoperit de iarbã si frunze uscate care sunã la fiecare pas. Copacii bãtrâni, mai bãtrâni decât mine, au scoarta neagrã si crãpatã dar sub ea simt suind încet sevele purtând gândiri minerale, iar din coditele frunzelor si din muguri tâsneste abundentã viata. Pãsãri micute si agile sar printre crengi ciocãnind scoarta în cãurare de insecte sau, linistite, stau pe crengi si cântã. Serpi alunecã repede printre ierburi si mi se încolãcesc de picioare. Animale mici si iuti tâsnesc dintr-un ascunzis în altul lãsând în urmã o dârã de zgomote. Nu de mine se sperie ele, dar fiinta lor e numai neliniste si teamã. Din umbrã le pândesc animale de pradã: o vulpe, un lup sau un râs. Obosit de umblat, mã opresc lângã trunchiul urias al unui stejar bãtrân si încremenesc lipit de el. Rãmân asa zile de-a rândul în timp ce ferigile cresc în jurul meu si mã ascund sub mângâieri vegetale. Muschi mustind de umezealã îmi cresc pe coaste, licheni mi se prind în pãr. Stau neclintit sub timp, ascultând sevele vietii din mine, sevele gândurilor nãscându-se din suflet, sevele...

      Soarele se apropiase mult de orizont, când cei doi excursionisti zãrirã în sfârsit pãdurea. Acolo, câmpia presãratã cu dealuri golase, acoperitã de o vegetatie rarã si chircitã, îsi schimba pentru prima datã înfãtisarea monotonã. În zori coborâserã din muntii îndepãrtati din zare si înaintaserã continuu, întrerupându-si mersul doar pentru masa de prânz si, pânã în clipa aceea, peisajul le oferise privirilor o singurã varietate: câmpia neregulatã, sãracã în ierburi, ce le amintea de pampas. În ciuda cãldurii gãsirã puterea de a grãbi pasul si, când Soarele era gata sã apunã, ascuns de trunchiurile si coroanele copacilor, ajunserã la lizierã.
      - E timpul sã ne oprim, zise bãrbatul în timp ce-si dãdea jos rucsacul din spate.
      Pânã ca întunericul sã se lase complet, reusirã sã instaleze cortul si sã înjghebeze un foc cu uscãturi adunate din pãdure. Se asezarã pe niste pietroaie în jurul focului pentru a-si bea ceaiul. Focul ardea drept, scotând scântei. Funigei albi, delicati, li se prindeau în pãr si sprâncene. Cãdeau în jur neobservati si, uneori, se puneau chiar în cãnile din care îsi beau ceaiul.
      - Domeniul Monterraigoso, se aflã în interiorul pãdurii ãsteia? întrebã femeia.
      Bãrbatul confirmã cu capul fãrã sã se opreascã din bãut. Ea lãsã cana jos.
      - Pânã acum ai pãstrat misterul. Dacã domeniul e atât de aproape ar fi timpul sã-mi spui si mie câte ceva. De ce ai tinut neapãrat sã ne petrecem vacanta aici? Chiar tu ai recunoscut cã în pustietatea asta ne pândesc unele pericole. Meritã sã le înfruntãm?
      El tãcu câteva clipe, gândindu-se.
      - Àngela, dacã as putea ti-as spune foarte limpede ce urmãresc dar din nefericire nici mie nu mi-e prea clar. Sigur, e legitim din partea ta sã fii curioasã. Dar tot ce-ti pot spune e cã am simtit cã noi doi avem nevoie de o experientã deosebitã. Am decis asta pentru amândoi. Încearcã sã ai încredere în instinctul meu.
      - Dar tu ai încredere în el?
      - Nu chiar... Dar într-un fel n-am avut încotro. De atâta vreme suntem nefericiti fãrã sã reusim sã scãpãm de starea asta blestematã... Te-am învinuit adesea pe tine, numai pe tine, dar aceasta nu era o solutie pentru cã nu poti scãpa în felul ãsta de amãrãciune si chiar dacã vina ar fi fost numai a ta, am înteles cã nu pot sã renunt la tine. Rãul e si-n mine si nu mi-e greu s-o recunosc. Vezi, noi suntem într-un impas. Si nu stiu exact de ce, dar ideea excursiei ãsteia mi-a apãrut ca o solutie salvatoare. N-am fost convins niciodatã cã ar fi o idee salutarã, si nici acum nu sunt. Dar cred cã e o sansã la care nu trebuie sã renuntãm.
      Încã de la începutul ultimei lui replici, Àngela fusese nelinistitã, apoi, auzind cuvântul "nefericiti", se crispã dureros, scoase un sunet slab pe care el nu-l observã, asa cum nu observase de fapt nimic din comportamentul ei, cãci era atent numai la acele lucruri din sine pe care le exhiba, într-un fel, pentru prima datã, iar ochii îi avea atintiti asupra focului. Àngela se lãsã sã alunece de pe piatrã si se încovrigã astupându-si urechile cu mâinile. În cele din urmã din pieptul ei aflat în zbucium izbucni un strigãt mai tare si el tresãri.
      - Nu, Manuel, te rog!...Ai uitat conventia noastrã? Nu vreau sã mai vorbesti despre asta. Nu pot sã suport.
      Manuel ezitã o clipã, derutat, apoi întelese. Se repezi spre ea, o ridicã de jos, o îmbrãtisã si în vreme ce încerca s-o linisteascã cu vorbe calde, învãluitoare, o reasezã pe scaunul improvizat.
      - Mi-e frig!...sopti ea.
      - Poate ar fi mai bine sã intrãm în cort, propuse el frecându-i umerii, bratele, spinarea.
      - Nu, mã simt mai bine.
      Manuel reveni la locul sãu si câteva clipi o privi cu atentie în lumina flãcãrilor.
      - Iartã-mã, Àngela, uitasem...
      Ea nu rãspunse. Cu chipul rãvãsit, cu ochii sticlosi fixând mut focul, întreaga ei înfãtisare arãta urmele unei mari suferinte.
      -Stii, reluã Manuel, am vãzut de multe ori la tine gestul acesta cu mâinile...
      - E o reminiscentã a copilãriei. Pe când eram micã asistam adeseori la certuri violente între tata si mama. În cea mai mare parte a timpului eram cu mama. Pe tata îl vedeam mai rar, când sosea de la lucru. Mama mã bãtea uneori dar niciodatã nu mi-a fost teamã de ea. De tata, în schimb, da, desi nu m-a lovit niciodatã. Fetele îsi respectã tatii si se tem de ei. Poate tocmai de aceea îi iubesc mai mult...
      -Stiu, zise Manuel iritat cu un ton sarcastic. Complexul Electra...
      Àngela pãrea sã nu bage de seamã întreruperea.
      - Când el ridica glasul mã fãceam micã de spaimã. Nu suportam sã-i aud pe pãrintii mei certându-se. Fugeam si mã ascundeam într-un coltisor si acolo mã înghemuiam si îmi astupam urechile cu palmele, ca adineauri...Mi se mai întâmplã si acum, uneori...
      "Fireste, situatia nu e nouã pentru tine", reflectã enervat, Manuel.
      - Mi-aduc aminte cã plângeam atunci, gândindu-mã cã si cu mine va fi la fel când voi avea un sot, si îmi spuneam cã-i mai bine de o mie de ori sã rãmân nemãritatã decât sã mi se întâmple asa ceva...
      - Si de ce ti-a fost teamã n-ai scãpat, nu? rosti el cu mânie în glas.
      Ea ridicã privirile si se întoarse spre el.
      - Stii ce? Hai sã nu mai vorbim!...
      Àngela se ridicã si intrã în cort. Manuel rãmase afarã sã-si rumege furia. Dupã câteva clipe, însã se simti mai domolit. La un moment dat ridicã privirile spre cerul înstelat si oftã. Apoi se retrase si el în cort si închise fermoarul.
      Àngela stãtea pe o parte cu spatele spre locul lui. Ghici cã plânsese cât timp fusese singurã în cort. Lui Manuel i se fãcu milã desi iritarea încã îl crispa.
      - Îmi pare rãu, Àngela. Ne-am promis sã nu ne certãm tot timpul vacantei si iatã cã n-au trecut nici trei zile si... Ne-am tinut de promisiune cu atâta îndârjire în tot timpul ãsta si acum...
      Îi îmbrãtisã spatele si îsi lipi obrazul de al ei. Spre uimirea sa ea nu-i respinse mângâierile. Àngela se întoarse si îl strânse tare în brate.
      - Spune-mi, Manuel, e adevãrat cã în pãdure locuieste un zeu?
      Manuel tresãri violent.
      -Nu stiu, draga mea, nu stiu...Lasã...vedem mâine.

      A doua zi se trezirã devreme datoritã unui soi de neliniste nelãmuritã care le alungã somnul odatã cu rãsãritul Soarelui. Mâncarã niste conserve, strânserã cortul si împrãstiarã cenusa. Apoi pãtrunserã în pãdure. Mersul era adesea dificil fiindcã nu urmau un drum bãtãtorit si vegetatia abundentã îi încurca. Arbusti, lãstari, crengi joase, plante agãtãtoare, le stãteau în cale la tot pasul.
      - Ascultã, Manuel, nu ne-am putea rãtãci?
      - Nu cred. Mã orientez dupã Soare.
      - Locurile astea nu au fost cercetate chiar de nimeni?
      - Ba da, numai cã de foarte putini oameni. De mai mult de douã sute de ani domeniul a rãmas în paraginã. Rareori a mai trecut cineva pe aici, mai mult din curiozitate. Regiunea s-a depopulat treptat, nu se stie exact din ce cauzã. Putinii oameni din apropiere au preferat sã se mute în alte locuri. Dacã nu mã însel, la câtiva kilometri de aici se aflã un sat pãrãsit.
      - Si zona asta e chiar lipsitã de interes?
      - Acum vrea douãzeci de ani o companie forestierã a încercat sã se extindã si ar fi vrut sã exploateze pãdurea. Pânã la urmã planurile au cãzut baltã pentru cã, se pare, investitia ar fi fost nerentabilã din cauza costului ridicat al transporturilor. Altii spun cã de fapt au fost siliti sã renunte din cauza unor evenimente ciudate. Dispãreau oameni, altii renuntau la slujbe fãrã sã dea vreo explicatie. Câtiva si-au pierdut mintile. În general toti au fost marcati de timpul petrecut aici. Ei au rãspândit zvonul cã tinutul ar fi sãlasul unei fiinte supranaturale, desi existau si mãrturii mai vechi.
      - L-au vãzut pe el?
      - Da, se pare cã da, dar nu existã nici o dovadã materialã ci numai mãrturii incerte.
      - Si cum arãta?
      - Cine? Zeul? Manuel întoarse o clipã capul spre ea. Îti dai seama cã a fost descris în diverse moduri. Multi însã sânt de acord cã zeul este un fel de om-copac, un om verde.
      - VER-DE? silabisi ea ca si cum n-ar fi înteles
      - Da, de ce te miri asa de tare? O fi un zeu al vegetatiei, al pãdurii...Zeul Clorofilei.
      Manuel râse.
      -Stii, Àngela, circulã mai multe legende despre pãdure si zeul ei. Unele sunt foarte vechi. Altele, însã, sunt simple superstitii populare sau, mai nou, fantezii vulgare ale unora aflati în goanã dupã senzational. O legendã din timpul conchistadorilor spune cã înainte de venirea albilor continentul era locuit de zeii indienilor. Emigrantii albi, însã, ocupând tot teritoriul i-au izgonit si ei s-au refugiat în locuri pustii, neumblate. Pãdurea ar fi sãlasul ultimului zeu rãmas pe pãmânt. Altã legendã spune cã ultimul descendent al familiei Alvarado, proprietara tinutului Monterraigoso, bântuie încã tinutul familial.
      - Pãi ãsta-i si numele tãu de familie! observã Àngela. Adicã al nostru..., adãugã ea mai încet.
      Manuel încuviintã din cap.
      - De când conacul a fost devastat în timpul rãzboiului civil, nici unul din membrii supravietuitori ai clanului nu s-a întors la conac sã-l restaureze, sã locuiascã mai departe în el. Se pare cã Alvarado a fost ruinatã de rãzboi. Dupã trecerea rãzboiului seceta si molima i-au desãvârsit lucrarea, distrugând ce mai rãmãsese de distrus. Putinii oameni rãmasi si-au încercat norocul în altã parte. De atunci nimeni sau foarte putini au au mai avut fantezia de a-si clãdi locuinta în Monterraigoso si cei care au fãcut-o au renuntat curând. În schimb, multi cãlãtori s-au aventurat pe aici si de la ei avem primele mãrturii despre omul-verde.
      - Si în ce împrejurãri l-au întâlnit? Cum s-a întâmplat?
      - Aici nu e prea clar. Din ceea ce spun ei se pare cã existã o zonã în interiorul pãdurii unde se simte prezenta zeului. Aceasta ar corespunde, potrivit legendei, granitelor fostului domeniu. El cuprindea conacul, un elesteu, parcuri, chiar un teren de vânãtoare unde nu avea accesul nimeni cu exceptia familiei Alvarado. Aici se simte în largul sãu zeul. Oricum, fostul domeniu e o ambiantã cu proprietãti deosebite. O afirmatie stranie pe care acesti cãlãtori de care îti vorbeam nu au putut s-o sprijine prin nimic e cã pe teritoriul domeniului erau în afara timpului.
      - Cum adicã?
      - Nu stiu. Multi însã au spus lucrul ãsta fãrã sã se poatã explica. Cât despre contactele directe, propriu-zise cu zeul, e foarte putin de spus. Câtiva sustin cã l-au întâlnit dar a fost numai o impresie fugitivã ca o halucinatie. Zeul se ascunde. El este mai degrabã un fel de spirit al lucrurilor. El zace în fiecare piatrã, în fiecare frunzã, în fiecare umbrã. Ca un fel de emanatie. Si totusi chiar si cei care nu l-au vãzut cred în existenta lui efectivã, concretã.
      - E pasionant, dar tot nu înteleg ce ne priveste pe noi?
      Manuel tãcu.
      Înaintarã în tãcere multã vreme. La un moment dat îsi fãcu aparitia în fata lor, printre copaci, rãmãsitele unui zid distrus. Când se apropiarã mai bine observarã si alte amãnunte. Zidul, altãdatã continuu, era spart, complet distrus în cea mai mare parte. Imaginatia îl reîntregea din ruinele presãrate de-a lungul unei linii invizibile. În rest nici un semn de demarcatie nu deosebea exteriorul de interiorul domeniului. Pãdurea trecea printre spãrturi iar vegetatia acoperise ruinele. Pietrele, altãdatã albe, cãpãtaserã nuante gãlbui-brune. Muschi, iarbã si plante agãtãtoare le acopereau.
      Manuel ezitã putin în fata ruinelor, privi în stânga si în dreapta apoi o luã de-a lungul zidului, spre dreapta, trãgând-o pe Àngela dupã el. Ea îl urmã supusã desi astepta, evident, explicatii. Dupã o jumãtate de orã de mers, apãru si tinta ocolului: niste ruine masive îndãrãtul unui pâlc de copaci.
      -Cândva, aici a fost o poartã! rosti cu un surâs enigmatic Manuel. Încerca un fel de satisfactie pe care ar fi vrut s-o impãrtãseascã Àngelei.
      Zidul era întrerupt de doi stâlpi mari de piatrã ornati cu o sferã în vârf. Cei doi stâlpi, destul de bine conservati, depãseau în înãltime nivelul unui om.
      - Priveste! strigã Manuel arãtând pãmântul. Pe jos e pavat.
      Cu aceeasi stranie satisfactie, Manuel privea dalele de piatrã care se iteau ici colo, de sub pojghita de pãmânt si vegetatie. În unele locuri dalele erau smulse din terasament de presiunea rãdãcinilor. Àngela se uitã în jur fãrã sã gãseascã nimic extraordinar. Nu-si putea lãmuri starea lui de spirit.
      - Haide! strigã el.
      Manuel pornise deja, cu intentia de a intra pe poartã. Àngela se grãbi sã-l ajungã din urmã.
      - Am intrat în domeniu? întrebã ea.
      Manuel întoarse spre ea o privire distratã si îi rãspunse cu gândul în altã parte. Îsi plimba ochii în jur cu emotie si un fel de extaz. Àngela, intrigatã, simtea cã lucrurile aveau pentru el un plus de semnificatie la care ea nu putea sã parvinã. Înaintau de-a lungul unui fel de culoar prin pãdure, un luminis de formã alungitã în care copacii nu cresteau decât accidental, probabil datoritã pavajului. Capãtul drumului, ascuns în penumbrã, mascat de arbori si ruine informe, nu se putea distinge.
      - Aceasta e intrarea principalã în domeniu. E o alee lungã si largã la capãtul cãreia trebuie sã se afle conacul. Lateral se deschid alei spre grãdini paralele cu aripile conacului. Aceste alei serpuiau printre ronduri de flori alcãtuind un model complicat si gratios. Acum au rãmas doar urme vagi, sterse de pãdure. În stânga si în dreapta se aflau busturi ale regilor Spaniei. (Într-adevãr se puteau observa de-a lungul drumului la distante aproximativ egale socluri mucegãite, cu margini stirbite, dar fãrã busturi; inscriptii sterse deveneau pe alocuri vizibile). Undeva mai în fatã trebuie sã se gãseascã ce a mai rãmas dintr-o fântânã artezianã situatã în mijlocul drumului, într-un fel de piatã pe unde ocoleau trãsurile în drum spre conac. Dincolo de ea, în fata zidurilor era o statuie a lui Cristóbal Colón înfãtisat cu globul pãmântesc în mânã.
      - Dar de unde stii toate astea? Ai mai fost pe-aici?
      Manuel nu rãspunse de parcã nu ar fi ascultat-o. Pradã exaltãrii care îl stãpânea, nu mai era atent la sotia sa. Îi vorbea, îi explica dar nu avea nevoie de ea mai mult decât de un interlocutor mut în fata cãruia sã se desfãsoare.
      - Ascultã, zise el oprindu-se brusc, n-are rost sã cãrãm rucsacii dupã noi. Oricum as vrea sã ne oprim mai multã vreme în zonã. Îi lãsãm aici si ne întoarcem mai târziu sã ridicãm cortul. Vreau sã ajungem mai repede la conac.
      - Ah!, du-te tu singur, eu rãmân pe loc, sunt obositã. (Àngela lãsase jos rucsacul si se asezase pe el). Prefer sã vãd conacul mai târziu. Ridic cortul singurã, nu-ti face griji!..
      Manuel plecase deja.
      - Hei, nu vii târziu, nu? fãcu Àngela în urma lui brusc nelinistitã de perspectiva de a rãmâne singurã.
      Manuel se depãrtase.
      - Ce prostie! zise ea într-un târziu. De ce nu l-am însotit, acum mi-e teamã!..
      Àngela privi în jurul ei cu neîncredere. Copacii fosneau miscati de pale usoare de vânt. Soarele licãrea prin frunzisul coroanelor. Totul în jur i se pãrea inexpresiv si enigmatic...
      Manuel depãsi rãmãsitele rãvãsite ale fântânii si se apropie de conac. Culoarul fãcea un cot la un moment dat si drumul urca pe o colinã în vârful cãreia, ascunse de copaci înalti si vegetatie zãceau ruinele conacului. Strãbãtu fãrã grabã drumul accidentat cu ochii atintiti înainte. Emotia crestea în sine cu fiecare pas.
      Ajuns pe colinã, observã cã statuia marelui navigator mai stãtea încã în picioare în ciuda avatarurilor îndurate. Globul terestru cãzuse însã la picioarele statuii. Cea mai mare parte a zidurilor se prãbusiserã dar o portiune bunã a clãdirii rezistase asalturilor timpului si chiar mai putea fi folositã ca adãpost. Intemperiile sãpaserã urme adânci pe fatada clãdirii dar se mai puteau identifica ornamentele arhitecturale. Ele aminteau prin stilul lor vetust de o lume apusã.
      Manuel privea neîncetat. Înconjurã clãdirea simtind continuu acea fascinatie specificã pe care o provoacã vederea ruinelor. Sesiza pretutindeni sensuri si semnificatii obscure. Locurile erau încãrcate de timp, împovãrate de amintiri. Viata trecutã îsi întipãrise urmele aici si reînvia într-un mod obscur în sufletul celui care contempla. Totodatã, Manuel încerca un sentiment de familiaritate, cãci senzatia nu era nouã si, într-un fel revenea la vechi habitudini.
      Pãtrunse înãuntrul conacului si, cãtãrându-se pe grinzi prãbusite si cãrãmizi urcã pânã la etaj unde o încãpere rãmãsese aproape intactã. Înãuntru era praf, pânze de pãianjen în colturi iar prin gãurile informe ale ferestrelor pãtrundeau plante agãtãtoare. Se asezã pe o grãmadã de moloz ca sã se odihneascã. Înãuntru era rãcoare si chiar întuneric desi câteva raze piezise pãtrundeau prin tavan. Prin ferestre si prin cadrele cãscate ale fostelor usi i se deschidea o perspectivã vastã asupra pãdurii. Putea zãri muntii si linia de impact a pãdurii cu câmpia, unde vârfurile coroanelor verzui cedau locul întinderii de culoare kaki a câmpiei. Se cufundã în meditatie si rãmase nemiscat vreme îndelungatã.
      Un sunet slab, dar distinct, adus de vânt, pãtrunse pânã la el. Tresãri cãci recunoscuse vocea Angelei. Abia în clipa aceea realizã cã o lãsase singurã atâta timp si cã ar fi putut sã pãteascã ceva. Era sperioasã, serpii îndeosebi o înspãimântau cumplit.
      Coborî în grabã dintre ruine si începu sã alerge. În câteva minute ajunse la locul unde îsi pãrãsise sotia si o gãsi înnebunitã de spaimã. De fapt o întâlnise putin mai departe de bagaje cãci, înfricosatã, nu mai rezistase si fugise pe urmele lui si se ciocniserã pe drum.
      - Ce ti s-a întâmplat? Linisteste-te! Vino-ti în fire.
      O strângea în brate si îi simtea inima bãtând înnebunitã.
      - L-am vãzut! îngãimã ea gâtuitã de emotie.
      - Pe cine? Ce-ai vãzut?
      - Pe el! Pe zeu! Omul verde!
      - Esti sigurã? Unde? Aratã-mi!
      Revenirã lângã bagaje si ea, ceva mai calmã, izbuti sã-i povesteascã întâmplarea.
      - L-am vãzut printre copaci. La început nu l-am bãgat de seamã, am crezut cã e un copac oarecare. Dar mi-a atras atentia forma lui umanã. Nu stiu cum sã-ti spun. Trunchiul, scoarta sugerau tiparul antropoid. Când mi-am dat seama cã nu fusese de la început acolo am început sã tremur, fãrã sã-l scap din ochi. Apoi deodatã a început sã se miste. Avea douã picioare, parcã si le-ar fi smuls din pãmânt, mergea cu ele si se îndrepta spre mine.
      - A venit lângã tine? strigã Manuel cãruia i se transmisese emotia Angelei.
      - Nu, m-a ocolit. A traversat drumul, s-a oprit în mijlocul lui si m-a privit. Ah, tu nu stii ce ochi avea!
      - Si mai departe?
      - A plecat si a dispãrut printre copaci. Abia atunci am strigat. Pânã sã plece fusesem înmãrmuritã de spaimã.
      - Ei, gata, linisteste-te. El nu face rãu nimãnui. N-ai de ce sã te temi.
      - Tu nu stii tot! strigã ea cu ochii holbati.
      - Ce vrei sã spui? zise el alarmat.
      - Semãna cu tine! Erai aproape tu!
      - Cum adicã? Manuel dãdea semne vãdite de tulburare.
      - Nu stiu cum sã-ti spun...Era verde, avea picioarele ca niste rãdãcini, mâinile ca niste crengi, ochii verzi, pielea la fel ca scoarta si totusi era la fel ca tine!...
      Dupã un minut de tãcere Manuel zâmbi.
      - E limpede cã l-ai vãzut. Râse. Totdeauna dupã ce îl vãd oamenii spun absurditãti.
      - Bine, reluã el mai târziu. Am sã-ti spun si restul. Tot ce mai am ascuns fatã de tine. Uite, întindem cortul, mâncãm, ne odihnim si apoi am sã-ti spun. Numai linisteste-te. N-am sã te mai las singurã.
      Vedea cum sub puterea învãluitoare a cuvintelor Àngela se calmeazã tot mai mult. Ochii iubitei arãtau o încredere copilãreascã în el sau mai curând nevoia implorãtoare de încredere si ocrotire.

      ....Cresc spre Soare!...Cu bratele conjur cerul care se reflectã în ochii mei ca în apele unui lac. Prin rãdãcini sunt legat de pãmânt si asa cum stau, neclintit ca un copac, par o fiintã neputincioasã si primitivã. Dar în mine încap avânturi de zbor...
      Eram singur. Mai totdeauna am fost singur si aproape tot ce stiu datorez gândirii mele sau întâmplãrii. M-am împovãrat cu stiinta lumii cutreierând-o. Am învãtat de la toate câte ceva: întelepciunea melancolicã a serii, strãlucirea si plenitudinea amiezei, misterul si îndoielile noptii. Am vãzut si am trãit atâtea lucruri! Deasupra mea cerul a fost când luminos si albastru, când întunecat si spuzit de stele. Am vãzut învierea primãvãraticã a pãdurii, minunea izbucnirii mugurilor în floare. Am vãzut apoi trecerea la verdele tumultuos, intens al verii.. Am suferit alãturi decrepitudinea sfâsietoare si stranie a toamnei. Am cunoscut apoi împãcarea glacialã a primei ninsori. M-au acoperit pe rând frunzele uscate si troienele. Am trãit nenumãrate cicluri si fiecare si-a adãugat sporul de cunoastere ca un inel pe trunchiul unui copac. Cunoasterea a coborât în mine lin, pe nesimtite, odatã cu timpul si din ea a crescut sufletul meu.
      Eram singur si presimteam în singurãtatea mea cã mã voi întâlni cândva cu o tainã care are o însemnãtate mare pentru mine. De-atunci taina mi-a iesit înainte de multe ori. Si de fiecare datã am întâmpinat-o cu emotie si sperantã crescândã, simtind cum singurãtatea mea e alungatã. Iar acum, din nou, nu sunt singur cãci din nou a venit la mine fratele meu - OMUL.

      - Mai devreme m-ai întrebat dacã am mai vãzut vreodatã locurile astea (sau asa ceva, nu mai tin minte). Nu ti-am rãspuns pentru cã un rãspuns complet ar fi durat si pe moment nu eram pregãtit si nici nu aveam rãbdare cãci simteam imperios nevoia sã revãd imagini care-mi erau asa de familiare! Fiindcã, într-adevãr, nu-ti mai ascund, cunosc locurile astea si nu numai din brosuri care colectioneazã curiozitãti si fapte senzationale pentru gustul unui public dubios. E drept, am citit tot ce mi-a picat în mânã despre domeniul Monterraigoso si am întreprins singur unele cercetãri dar asta a fost ceva ulterior. Am sã mã explic.
      "Sã stii cã mã asteptam ca omul-verde sã semene cu mine, adicã nu chiar la asta dar mã asteptam la ceva asemãnãtor. Nu întâmplãtor eu mã numesc Alvarado. Dacã nu ti se pare deplasat sã atasezi un certificat de identitate unei fantome, atunci poti sã-l numesti zeul Alvarado. Antonio Palacio de Alvarado. Nu te mira asa de tare. Dupã sprâncenele tale ridicate si gurita ta întredeschisã înteleg cã nu te asteptai la asa ceva. Ei bine, ãsta-i adevãrul. În vinele mele curge sânge albastru. Râzi? Bine faci; glumeam. Strãmosii mei au fost înnobilati în Lumea Nouã pentru servicii deosebite aduse coroanei. O vreme clanul Alvarado a prosperat. Aveam proprietãti în tot continentul. Treptat însã o soartã bizarã si nemiloasã, tenace în obsesia ei distrugãtoare, ne-a stins rând pe rând încât era cât pe-aci sã ne piarã numele. Incendierea domeniului din Monterraigoso în timpul rãzboiului civil a fost ultima palmã a sortii, cea fatalã. O ramurã obscurã a familiei, refugiatã în Europa în timpul acestor evenimente tragice e izvorul pentru linia genealogicã care se sfârseste cu mine.
      "Despre cum a fost distrus conacul am auzit prima datã de la bunica mea. Cât am fost mic mi-a povestit multe istorii adevãrate. Ea mi-a vorbit despre viata la conac, despre balurile fastuoase care aveau loc în mod regulat. Stãpânii conacului nu se zgârceau când era vorba sã-i dea strãlucire. În multe nopti sãtenii auzeau zgomote de petrecere venind dinspre conac si lumini pe colinã. Îti dai seama ce stranii le pãreau lor toate astea în linistea noptii? În conac era luminã ca ziua. Se aduceau torte si în parcuri ca oaspetii sã se poatã plimba dupã placul inimii. Perechi improvizate în timpul balului cãutau locuri umbroase...
      "În timpul unei petreceri a avut loc dezastrul. Bunica îmi povestea cã soldatii au împuscat o pereche de tineri care dansau fericiti în grãdinã. Trupele au pãtruns cu brutalitate în domeniu si au masacrat gazdele, invitatii si servitorii. Bãrbatii au pus mâna pe arme si au încercat sã se apere. Pe culoare se aflau panoplii de arme vânãtoresti; au fost rechizitionate în grabã. Dar lupta era prea inegalã. Apãrãtorii conacului au fost mãcelãriti. Apoi soldatii s-au dedat la jaf. Au fost multe violuri... Înainte de a pleca au dat foc. Conacul a ars cu flacãrã înaltã o zi si o noapte. Vâlvãtaile au cuprins treptat parcurile. Tot ce putea arde a ars.
      "Aici urmeazã ceva pe seama cãruia se poate specula. Pânã acum ti-am relatat fapte autentice, consemnate în istorie, asa cum le stiu din gura bunicii. Tot de la ea, însã, mai stiu ceva care nu e deloc un fapt pozitiv ci e, dacã vrei, un epilog de legendã. Se zice cã mezinul stãpânului casei ar fi scãpat de furia devastatoare a soldatilor ca si de flãcãrile incendiului. Don Pedro (stãpânul) ar fi ascuns copilul cu grijã, într-un loc nestiut. Micutul Antonio Palacio, un copilas de vreo doi ani, urma sã fie scos din ascunzãtoare de un om de încredere al lui don Pedro. Dar aceastã slugã credincioasã a pierit si ea în timpul masacrului. Ce s-a întâmplat mai departe e un mister. Pruncul a supravietuit. S-a adaptat vietii în mijlocul ruinelor si pãdurii care treptat a invadat domeniul. A crescut ca o sãlbãticiune printre animalele de pãdure. Au trecut mai bine de douã sute de ani si el încã trãieste printre ruinele domeniului familial pe care, de drept si de fapt l-a mostenit. Timpul a îngropat totul. Cei care stiau ceva precis au murit de mult. A rãmas doar o aurã de legende si o multime de fapte inexplicabile.
      "Îti dai seama eram mic si povestile astea îmi turmentau imaginatia. Ai vãzut ce influentã salutarã are asupra mintii crude a copiilor o lecturã de bun gust? Bunica stia sã povesteascã si în fata ochilor mei întâmplãrile, oamenii, scenele deveneau aievea. Acea epocã veche, fantasticã, cu oamenii ei ciudati mã cucerise. Mã gândeam continuu la ea.
      "În copilãrie am avut prima datã un vis care apoi m-a urmãrit tenace tot restul vietii, devenind un fel de obsesie. Visam acel domeniu din Monterraigoso dupã ce incendiul îl transformase într-un morman de cenusã. Era un vis impersonal. Nu aveam constiinta propriului eu. Visul era doar o texturã de imagini. Parcã m-as fi plimbat prin zonã calm, impasibil, în deplinã uitare de mine însumi. Ei bine, vedeam exact aceste lucruri pe care le-am întâlnit astãzi în drum. Cunosc fiecare copac, fiecare pietricicã, fiecare cãrãmidã a conacului. Le-am visat de nenumãrate ori. Sute de ani sufletul meu a hoinãrit pe-aici. Într-un fel sunt ca acasã. Fiecare senzatie pe care o încerc aici pare ecoul uneia vechi. Am fost la conac si ca de obicei mi s-a pãrut cã bãtrânele lui pietre sunt împovãrate de istorie. Parcã as urma un tipar prescris. Si nu e simplã premonitie.
      "Am fost uimit la început citind mãrturiile cãlãtorilor despre Monterraigoso, vãzând cât de bine concordau cu viziunile mele nocturne. Am vãzut si poze si am recunoscut locurile. Am înteles atunci cã între mine si domeniu e ceva deosebit si am hotãrât sã pãstrez tãcerea asupra legãturii noastre.
      "Treptat visul meu a evoluat. Am realizat cã nu eul era absent din el ci eul meu obisnuit. În vis eram altul. Îmi descopeream un fel de nou eu. Nu constiinta mea obisnuitã contempla totul ci o supraconstiintã. Si cu fiecare noapte mã initiam în acest mod sui generis de existentã. Aici trebuie sã-ti spun un lucru oarecum alarmant a cãrui semnificatie deocamdatã n-o întrevãd prea bine. În visul meu nu apare niciodatã, nicãieri vreun zeu. Prezenta lui nu se simte. Aceasta e singura abatere de la descrierile fãcute de cãlãtori. O idee stranie care mi-a venit observând aceasta a fost cã poate eu tin locul zeului în acest vis, cã eu sunt el. De-asta spuneam cã nu mã mirã cã semãnãm. Suntem rude iar noaptea personalitatea mea se absoarbe într-a lui, asa cum apele curgãtoare se varsã în marele ocean. Cred cã sunt destule indicii cã între noi existã o afinitate de un ordin special.
      "Urmãtorul episod important al initierii mele a început la vârsta când am devenit adolescent. De obicei adolescenta înseamnã aparitia unei sensibilitãti noi. Încerci sentimente noi, ciudate si aparent fãrã motiv. Te emotioneazã exagerat un apus de Soare sau un peisaj frumos. Eu, nu eram nici eu insensibil în fata frumusetii. Dar acestei probleme i-am dat o rezolvare oarecum personalã. Cunosti definitia frumusetii: un acord aleator între intelect si sensibilitate, finalitate fãrã scop. Eu însã gândeam altfel. Mi-aduc aminte cã ideea mi-a venit pe când mã aflam într-un parc, seara. Eram fermecat. Ca de obicei, copacii, umbrele, cerul, aleile degajau o impresie nelãmuritã de mister. Toate pãreau sã aibã o semnificatie la care nu izbuteam sã parvin. Câteodatã o perspectivã îmi tãia respiratia. Aceasta e frumusetea îmi spuneam. Dar deodatã am observat cã ce îmi pãrea frumos în parc nu erau decât împrumuturi fãcute domeniului meu. Îmi plãcea pentru cã îmi amintea de domeniu, de copacii lui, de perspectivele lui, de statuile lui. Frumusetea nu e altceva decât o reminiscentã a visului meu, asa cum ideile oamenilor nu erau, dupã Platon, decât anamnezie, amintiri din lumea ideilor în care cândva, sufletul lor a trãit. Am verificat pe urmã impresia aceasta în orice împrejurare. Oricând, oriunde as fi întâlnit frumusete în lume ea mi s-a pãrut doar un fragment, o descompunere a paradigmei care e pentru mine domeniul.
      "Stii, descoperirea asta a avut o influentã puternicã asupra mea. Beneficã sau nu, mi-e greu sã mã pronunt. Visul a devenit un fel de refugiu. Când întâmpinam greutãti, când viata mi se pãrea insuportabilã aveam totdeauna un narcotic la îndemânã. Îmi imaginam cã mã aflu în domeniul meu si brusc sãream într-o altã lume. Oricât de deprimat eram, visând îmi reveneam. Dacã ezit sã numesc benefice consecintele acestei identitãti între lumea visurilor mele care rãsãrea la comandã si frumusete e pentru cã la fel se întâmplã si cu un viciu oarecare. De fapt mi-e teamã cã însãsi înclinatia spre visare e un viciu.
      "Apoi ai apãrut tu. Te iubeam si cred cã încã te iubesc Àngela dar nici cu tine n-am reusit -asa cum n-am reusit cu nimeni altcineva- sã încheg o relatie totalã si durabilã. Cã nu te poti întelege cu oamenii în general, când ai ceva de împãrtit cu ei, e un adevãr trist dar banal. Egoismul si prostia vor dãinui cât omul si din cauza lor se va suferi încã mult. E tragic, dar infinit mai tragic si deloc banal e când neputinta unei astfel de legãturi loveste tocmai în dorinta ta de a trãi alãturi de femeia pe care o iubesti. Iartã-mã, calc din nou conventia, dar n-am încotro. Trebuie sã-ti spun totul asa cã încearcã sã mã asculti pânã la capãt. Nu ti-am spus pânã acum un lucru care te privea totusi în mod direct. Când am vãzut cã nu e posibilã o afectiune totalã si o sinceritate absolutã între noi, am folosit ca si altãdatã refugiul meu. E dureros sã ai nevoie de un astfel de refugiu pentru a te retrage tocmai de lângã persoana cu care ar trebui sã alcãtuiesti un întreg. Mi-era ciudã dar inevitabil mã înstrãinam fatã de tine. Nu puteam sã fiu absolut sincer cu tine si atunci trebuia sã mã ascund, sã-mi creez un teritoriu numai al meu, la care tu sã n-ai acces. Un scriitor mare spune cã nimic nu e mai firesc în dragoste decât minciuna. Ce pot eu spune e cã în dragoste nimic nu e mai imperios necesar decât adevãrul. Dar cum sã te aperi de adevãrul ãsta crud? Cãsãtoria noastrã a fost aproape de la bun început un esec. Dacã a durat e numai fiindcã compromisul prelungeste viata unui organism muribund. Iartã-mã cã vorbesc asa.
      "Cum mi-a venit ideea excursiei ãsteia? E greu de spus. Ea s-a insinuat de la sine. Cândva tot trebuia sã vin aici. Dacã am venit acum când viata noastrã în doi a devenit asa de grea e poate pentru cã astept ceva de la domeniul meu vrãjit, refugiul meu dintotdeauna. O solutie salvatoare neasteptatã, si totusi simplã si cunoscutã de când lumea, ca o iluminatie...

      Trecuserã câteva minute de când Manuel îsi încheiase monologul si nimeni nu mai scotea o vorbã. Începuse sã se însereze si un vânt usor umfla husa cortului instalat în spatele lor. Àngela dãdea semne cã dorea sã vorbeascã. Se uita prudentã printre gene cãtre Manuel care, trist, cu privirile plecate continua sã tacã.
      - Manuel, pânã acum te-am ascultat fãrã sã te întreb mãcar o datã, dar acum, dacã îmi dai voie, lasã-mã sã-ti vorbesc si eu despre nelãmuririle mele, cãci am strâns destule.
      - Te ascult.
      - Mã uimeste purtarea si felul tãu de a vorbi!... N-am protestat dintr-un fel de slãbiciune, desi eram contrariatã. N-am mai auzit pe cineva vorbind ca tine decât pe bigoti si poeti. Ori tu esti inginer, Manuel. Ai studiat stiinta, fizicã, lucrezi în cercetare, cum de poti folosi un asemenea limbaj? Tu chiar crezi în zei? Esti credincios?
      Manuel surâse ironic.
      - Ce mai întrebare! Mã asteptam la ea. Apropo de slãbiciunea ta, cred cã stiu despre ce e vorba. Ai reactionat asa târziu fiindcã la început ai fost impresionatã si erai gata sã crezi, mai ales cã pe când erai micã erai tulburatã de superstitii religioase, nu-i asa? Si acum înclini sã crezi în Dumnezeu si toate celelalte pentru cã educatia ta stiintificã e o pojghitã subtire pe care lesne o sparge natura ta femeiascã... Într-adevãr mi se pare cã numai un bãrbat poate fi propriu-zis ateu.
      Àngela pãru jignitã.
      - Ei bine sã trecem peste natura mea femeiascã, nu mi-ai rãspuns la întrebare: Crezi sau nu crezi în Dumnezeu?
      - Nu stiu ce sã-ti spun! fãcu el gânditor. Rãspunsul la întrebarea asta e ca o luare de atitudine dar eu înnot într-o asemenea confuzie cã nu sunt în stare sã iau o astfel de decizie.
      - Nu stiu, reluã el dupã câteva momente de gândire, cred cã existã, numai cã din nefericire orice reprezentare a noastrã despre El e sortitã din start sã ducã la erori. Dumnezeu e un mare mister. Singurul lucru pe care-l vãd clar e cã nu te poti baza pe El. Dar cã posibilitatea zeilor nu e exclusã, avem aici o dovadã foarte frumoasã.
      Am sã-ti dau un citat: "Conceptia cã esenta omului rezidã în corpul explicat stiintific este tot atât de putin valabilã pe cât si pãrerea cã esenta naturii se aflã cuprinsã în energia atomului". Autorul insinueazã cã stiinta nu poate include în domeniul ei întreaga existentã. Si e adevãrat, sunt fenomene care nu pot fi înghesuite cu nici un chip printre cele pe care le poate analiza ea. De aceea, poate, multe inteligente de elitã nu se ocupã de stiintã. Poate cã ordinea lumii nu e una matematicã si poate cã însãsi esenta ei nu e accesibilã spiritului stiintific. E o idee.
      - Si asta o spui tu, care ai o meserie datoritã "spiritului stiintific"?
      - De ce nu? rãspunse Manuel.
      Cum ideile sale luaserã o turnurã exaltantã, pe mãsurã ce continua sã vorbeascã se încãlzea din ce în ce mai mult si la un moment dat simti nevoia sã se ridice în picioare si sã umble; vorbea transportat, plimbându-se de colo-colo si gesticulând.
      - De ce nu? Poate tocmai pentru noi e ideea cea mai pasionantã care ne dã imaginea justã asupra puterilor noastre. Am crezut cã vom stãpâni totul cu ajutorul unei metode pe care am izbutit s-o punem la punct ca apoi sã descoperim cã nu am cucerit decât o insulã în cuprinsul marelui ocean pe care de-abia de acum urmeazã sã-l investigm. Si tu esti inginer, si nu ti se pare minunat cã omul, o fiintã care se banalizase pânã la degradare, afli cã posedã însusiri si capacitãti iesite din comun? Suntem apti pentru un mod de existentã superior. Fiinta noastrã e o latentã de posibilitãti extraordinare. Existã o dimensiune magicã a Universului pe care încã nu am explorat-o. El, însã, a fãcut primii pasi...
      - Omul verde?
      - Da, nu întelegi? Manuel se opri din mers în fata ei cu un surâs care avea semnificatia triumfului lui Qued erat demonstrandum. El, care era un om ca si noi a cãpãtat puteri supranaturale prin simpla dezvoltare a naturii sale în împrejurãri adecvate. Deci asta putem si noi. Diferenta între noi si el este cã el îsi cunoaste mai bine natura.
      - Dar, Manuel, nu s-ar putea ca zeul tãu sã fie un simplu animal exotic care va completa curând atlasele de faunã? E într-adevãr o specie deosebitã, un hominid care, asemãnãtor cu mamiferele care s-au readaptat la viata subacvaticã, s-a adaptat poate la un fel de viatã semi-vagetalã. Nu crezi cã e posibil?
      Manuel zâmbi ironic.
      - Tu cauti sã reduci la locurile comune. Ei, bine, te înseli. Fiindcã chiar dacã omul verde ar fi numai un monstru necunoscut, o specie exoticã, asta nu modificã mult datele problemei. Faptele rãmân mai departe inexplicabile si imposibil de încadrat printre cele numite stiintifice. Sã-ti povestesc unul dintre ele.
      "Ti-am spus cã acest zeu e mai putin o prezentã concretã cât un sentiment al prezentei lui. Acea companie forestierã care a întâmpinat atâtea necazuri când s-a decis sã taie pãdurea, a cerut ajutorul specialistilor. Vroiau sã-l prindã. Au înconjurat pãdurea si cercul s-a strâns ca un lat. Au rãscolit toatã pãdurea, au folosit câini, degeaba. Au trebuit sã se lase pãgubasi. Peste câteva zile zeul a început din nou sã se arate...
      "Ideea mea rãmâne oricum în picioare. Am spus cã existã o dimensiune magicã a Universului. Ea e inerentã vietii, comunã atât omului cât si animalelor. Zeu sau animal exotic, el rãmâne la fel de enigmatic pentru noi.
      Àngela se gândi câteva clipe.
      - Cred cã am înteles, rosti ea într-un târziu. Zâmbi. Tu speri într-o minune, nu-i asa?
      Manuel o privi cu uimire. Dar destul de repede expresia de uimire a chipului sãu cedã locul unei expresii de amãrãciune.
      - Ca orice om care nu mai are nici o sperantã, Àngela...
      Àngela fu cuprinsã de un frison si zâmbetul ei deveni deasemenea amar.
      Manuel se asezã alãturi de ea, dar nu foarte aproape si plecã privirile în pãmânt. Urmã o tãcere care se prelungi în mod ciudat timp de aproape zece minute.
      - Ajunge, zise deodatã Manuel. Am pãlãvrãgit destul. Hai sã facem focul si sã fierbem un ceai. În curând o sã se întunece. Mai târziu vom mânca la lumina focului.
      Douã ore mai târziu era întuneric deplin. Focul ardea cu scântei, împroscând funigei ca seara trecutã, când fãcuserã popas lângã liziera pãdurii. Nu le era somn asa cã stãteau la gura cortului lângã foc, cu picioarele atintite asupra flãcãrilor. Nemiscarea lor totalã, reflexele focului le dãdeau un aer straniu.
      Se auzi un urlet prelung, sinistru, de lup si Àngela tresãri speriatã iesind din amorteala ei ciudatã.
      - Nu te speria ! o linisti el. N-o sã ne atace nici o fiarã.
      Àngela nu rãspunse.
      - Mai vrei ceai? întrebã ea putin mai târziu.
      - Da, multumesc.
      Àngela umplu ibricul cu apã adusã de Manuel de la pârâul care trecea prin pãdure, îi adãugã un pumn de ceai si îl puse pe foc. Asteptã sã fiarbã, apoi îl turnã într-o canã de aluminiu, îi adãugã zahãr si fãcu gestul de a-i întinde cana. Manuel observã gestul si întinse mâna dar cana nu ajunse la el. Àngela rãmãsese nemiscatã, suspendatã într-o pozitie nefireascã, având atitudinea cuiva care ascultã foarte atent.
      - Ce s-a întâmplat? întrebã el.
      - Nu auzi?
      Àngela asezã cana pe pamânt si se ridicã. Manuel se ridicã si el.
      - Dinspre conac vin zgomote.
      Manuel auzi într-adevãr sunete venind dinspre colinã. Deslusea râsete, rumoare, sunete muzicale, toate disparate, confuze, sosind parcã de la o mare depãrtare. La un moment dat auzi clar o vioarã.
      - Uite si lumini!
      - Prin frunzisul fremãtând strãbãteau din când în când licãriri intermitente din directia colinei. Cei doi soti se privirã cu un fel de nedumerire gravã.
      - Sã mergem sã vedem! hotãrî el si o trase de brat.
      - Dar sã mergem prin pãdure, sã nu fim vãzuti! ceru ea precipitându-se ca sã fie în pas cu el.
      Se strecurarã orbecãind în întuneric printre copaci pânã la poalele colinei. Cu cât se apropiau mai mult, lumina crestea în strãlucire, iar vârfurile copacilor sclipeau ca într-o noapte cu lunã plinã. Se vedeau acum zidurile albe ale conacului, ferestrele deschise cu draperiile grele date într-o parte. Înãuntru ardeau candelabre cu zeci de lumânãri si oameni în costume de epocã dansau în ritmul muzicii. Se auzeau râsete de femei, voci grave si joviale de bãrbati.
      Undeva la poalele colinei pãdurea se sfârsea. În fata ei, învãluit într-un abur strãlucitor, în contururi aureolate se deschidea perspectiva unui parc imens, iluminat orbitor de torte înfipte în coloane împodobite cu ghirlande de flori. Pe aleile îngrijit desenate, presãrate cu pietris de râu treceau perechi, bãrbati si femei tinându-se la brat.
      Ca fascinati, Manuel si Àngela iesirã din umbra protectoare a pãdurii ca sã vadã mai bine, expunându-se ei însisi vederii. Aureola îi învãlui, fãcându-i captivii unei senzatii confuze apoi totul se limpezi în fata ochilor si ei se trezirã în mijlocul parcului. Pãdurea dispãruse.
      Fãrã sã scoatã o vorbã, tinându-se de mânã, priveau în jurul lor cu ochii mãriti de uimire. Femeile pe care le vedeau purtau toalete bogate, rochii cu volane si pliuri, de culori strãlucitoare, aveau coafuri complicate si purtau la gât bijuterii. Bãrbatii purtau pantofi cu catarame, ciorapi strânsi pe picior, pantaloni scurti, tunici cu mâneci bufante si pe cap pãlãrii largi cu pene. Nimeni nu pãrea sã-i observe pe intrusi, desi îmbrãcãmintea lor simplã contrasta cu vesmintele luxoase si demodate ale oaspetilor la petrecere. Invitatii se plimbau agale vorbind încet pe un ton politicos si amabil. Altii se asezau pe parapetul alungit al fântânii arteziene care strãbãtea parcul de la un capãt la altul. Cuvintele pe care si le spuneau se amestecau cu susurul apelor.
      Manuel si Àngela încercau un sentiment atât de intens si coplesitor încât nici nu puteau îngãima un cuvânt. Fãrã sã stie de ce, Àngela avea ochii înrourati si ar fi izbucnit în râs sau în plâns pentru orice fleac. Manuel se simtea si el surescitat si ametit de un fel de betie a luciditãtii. Inima fiecãruia bãtea puternic si tinându-se de mânã mergeau încet pe aleile pe care pasii lor fãceau nisipul sã scârtîie, printre ronduri de flori multicolore ca vrãjiti de o chemare inefabilã. Ajunsi lângã fântânã se prãbusirã pe parapet sleiti de puteri. În sufletul lor se nãscuse un sentiment nou, înãltãtor, necunoscut si imens. Parcã ar fi tinut înãuntru ceva urias, luminos, un Soare orbitor a cãrui strãlucire îi obosea. Ochii li se împãienjenirã. Vedeau în fata ochilor doar culori strãlucitoare, si sunete dulci, melodioase le pãtrundeau în auz amortite, stranii ca de la mare depãrtare sau dintr-o amintire...

      ...câteodatã când oboseala mã amorteste si sevele se scurg greoi prin trupul meu slãbit, o stare ciudatã de melancolie si dor, o boalã a sufletului mã cuprinde deodatã. Sunt obosit de timp si viatã iar îmbierile tandre ale pãdurii, chemarea Soarelui si a pãmântului rasunã surd urechilor mele ursuze.
      Slab, ca un mesaj din adânc, dar sfâsietor, neostoit, în mine creste pânã mã stãpâneste ca o febrã cântecul obârsiilor. Amintiri vechi si neîntelese, imagini sterse, decolorate, sunete si arome vag familiare, apar din cotloanele memoriei si recompun un trecut uitat. Ah, cât mã doare acest trecut uitat! Am pierdut ceva imens si nepretuit acolo, în ceturile genezei. Am devenit ceea ce sunt si trãiesc cu pretul uitãrii...
      Iatã, icoanele prind viatã, vorbesc si râd. Rumoarea lor creste, ei devin tot mai aievea pe mãsurã ce eu mã sting si adorm. Lumini...armonii...ape...oameni...

      Zorile spectrale scãldau în lumina lor irealã pãdurea si pãsãrile trezite de Soare începeau sã cânte când Manuel si Àngela se trezirã. Erau culcati lângã ce mai rãmãsese din parapetul fântânii arteziene, care altãdatã era podoaba parcului, acum cotropit de pãdure. Frunze ruginii cãzute din copacii rosii acum de cancerul toamnei, îi acoperiserã. Deschiserã ochii si, buimaci, cu miscãri stângace, mecanice, se ridicarã din covorul fosnitor de frunze uscate. Palizi, trasi la fatã, se privirã în ochi cu o privire gravã si cu spaimã zãrind pielea lividã si pergamentoasã de pe mâini si obraji.
      - Doamne, ce s-a întâmplat cu noi? îngãimã Àngela cu slãbiciune mare în glas.
      - Nimic, zise el cu o liniste stranie. Ne convertim la regnul vegetal.
      Dar îsi privea mâinile încruntat si cu îngrijorare.
      - Ah! scoase ea un tipãt slab ducându-si mâna la inimã. Ce obositã sunt si sfârsitã! Parcã as avea ceva aprins în mine. Jeratic!...Închid ochii si în loc de întuneric vãd cãi sinuoase în labirint. O, Doamne! Ce s-a întâmplat cu mintea mea?
      Àngela îsi prinse tâmplele în palme si se reasezã pe parapet.
      - Linisteste-te, draga mea!
      Manuel îi dãdea dreptate. Si el se simtea uzat, cu craniul sec, reverberând de ecourile unui tumult stins.
      - Ah! zise ea. Cât timp am stat acolo!... Parcã au trecut sute de ani. Parcã mi-as fi petrecut toatã viata în veacul acela!... Manuel, ce se întâmplã cu mine?
      Manuel îi prinse mâinile si i le strânse în ale sale.
      - Si ce feeric a fost! murmurã ea în visare. Câteva minute privi în gol, atentã la fantasmele crepusculare care îi populau craniul. Uitase de sotul ei care se afla lângã ea si o mângâia.
      - Manuel! tipã ea deodatã. Ce s-a întâmplat cu noi?
      - Nimic, scumpo. Suntem bieti oameni, prea slabi pentru încercarea la care am fost supusi. E greu sã trãiesti lângã un zeu. Sau poate e greu sã trãiesti ca el...
      - Ia te uitã! murmurã ea cu un aer rãtãcit privind copacii cu frunzis ruginiu. A si sosit toamna? Dar cât timp am zãcut noi?...
      Manuel o privea cu îngrijorare. Aerul ei ciudat, vorbele tâsnite ca în delir îl alarmaserã. " Dacã-si pierde mintile!...", îl fulgerã un gând.
      - Manuel, te rog sã plecãm! Cât mai repede, te rog! E frumos aici, dar mi-e teamã! Te rog! Am sã fiu cum vrei tu, n-am sã te mai supãr niciodatã dar ia-mã de aici! Sã plecãm, te rog!
      O schimbare bruscã se produsese în fizionomia ei. Era acum ca un copil care implorã cu lacrimi în ochi pãrintele de al cãrui refuz se teme. Se ruga asa cum au zis cã unii condamnati la moarte o fac când nemaiavând nici o sperantã de a obtine gratierea, îsi pierd demnitatea si simtul realitãtii si frizeazã absurdul cerând iertare judecãtorilor.
      - Linisteste-te, Àngela, sigur cã vom pleca, dar nu crezi cã am rata o sansã rarã plecând chiar acum? Nu vezi, suntem atât de aproape!...
      - Ah! fãcu ea cu durere. Deci nu vrei!...Atunci totul e pierdut!...
      Manuel se înfiorã fãrã sã vrea auzind tonul sfâsietor cu care ea rostea aceste cuvinte.
      O ajutã sã se ridice si pornirã spre locul unde stiau cã rãmãseserã lucrurile lor. "Cât de tare se teme de necunoscut!", gândi el. " De fapt si mie mi-e teamã."
      Între timp se luminase bine doar cã Soarele nu apãruse, mascat de un plafon jos de nori plumburii. Un tunet depãrtat, prelung, violent ajunse pânã la ei.
      - Plouã! zise ea cu un zâmbet rãtãcit. Ne va prinde ploaia fãrã acoperãmânt, liberi sub cer ca niste arbori singuratici în câmpie...
      Àngela îsi dãdu capul pe spate, întinzând mâinile în sus si vru sã se opreascã. Manuel trebui s-o tragã cu putere de mânã.
      Pasii lor fãceau sã fosneascã frunzele presãrate pe jos. Se grãbeau dar nu apucarã sã ajungã la cort, cãci ploaia le-o luã înainte. O burnitã deasã, mãruntã, de toamnã începu brusc sã cadã.
      - Mai repede! îndemnã el si strângând-o de mânã începu sã alerge. Dar solul se udase si Àngela alunecã pe niste frunze si cãzu. Manuel se aplecã s-o ajute si dupã ce ea se ridicã vru sã înceapã din nou sã alerge dar rezistenta întâmpinatã din partea ei îl obligã sã se opreascã.
      - Ce s-a întâmplat?
      - Manuel, uite-l! zise ea zâmbind misterios.
      Manuel privi peste umãr în spate unde se uita Àngela. Era el.
      Zeul fãcea în aer semne cu mâna care nu pãreau adresate lor ci mai degrabã ploii. Privea stropii de apã în palmele lui verzi si apoi îsi stergea fata cu ele. Chipul lui îndreptat în sus, spre cer, era scãldat de ploaie. De la cer, zeul îsi mutã privirile asupra celor doi oameni care se cutremurarã izbiti de forta lor. Manuel se gândi cã Àngela avusese dreptate când îi vorbise cu atâta spaimã de ochii lui. Se înfiorã de adâncimea lor supraumanã. O fiintã infinit mai generoasã si mai inteligentã i se revela din ei. Privirile lui erau grele de timpul trãit si contineau un fel de chemare.
      - Haide! repetã Manuel cãutând sã se smulgã atractiei pe care o exercita acea privire asupra lui. Sã plecãm.
      Manuel observã cã pe Àngela o cuprinsese o amortealã ciudatã. Ea rãmãsese pe loc plantatã de fascinatie. Abia acum vedea ea cât de mult semãnau sotul ei si zeul: aceeasi tristete demnã a gesturilor, aceleasi priviri obosite de gânduri, aceeasi noblete a expresiei...
      Îsi desprinse mâna din cea a sotului ei si fãcu un pas spre zeu. Pãrul ei lung se udase si i se lipise de piele dar ea nu pãrea sã bage de seamã. Ploaia nu o speria. Pãrea sã nu înteleagã prea bine unde se aflã si ce face. Manuel o luã în brate si alergã cu ea spre cort. Ea nu se împotrivi. Îsi petrecu bratele în jurul gâtului lui fãrã sã-l priveascã. Vorbea fãrã sir despre tot felul de lucruri fãrã legãturã cu starea ei actualã, despre privirile zeului, despre o plimbare prin parc.
      Manuel intrã în cort cu ea, o dezbrãcã si o strecurã în sacul ei de dormit. O înfãsurã cu tot ce gãsi la îndemânã. Àngela nu îsi reveni. Începea sã aiureze si adesea pãrea sã nu-l mai recunoascã. Manuel îi mângâia fruntea, obrajii fãrã sã scoatã un cuvânt, cu inima înghetatã de spaimã. Îsi simtea membrele reci iar mâinile îi tremurau. Nu putea sã gândeascã nimic, simtea doar o neliniste mare.
      Rãmase în starea aceasta câteva ore. Nici el nu stia ce se petrece cu sine. Àngela îsi pierdea tot mai mult constiinta de sine. Trupul ei ardea de febrã iar buzele murmurau în nestire. Mintea ei rãtãcea în trecut printre amintirile lor comune. Îi fãcea reprosuri umile, îl certa cu durere si adesea cu lacrimi în ochi, dar ca si cum el n-ar fi fost de fatã si ar fi vorbit numai pentru sine. Apoi trecea fãrã nici o legãturã la plimbarea lor prin parcul conacului, printre invitatii la petrecerea aceea de acum douã secole. Atunci ochii îi cãpãtau o strãlucire aparte si vorbea ca aflatã în extaz. În mintea ei acea plimbare durase infinit. Vorbea apoi despre seve si descompunere, despre înflorire si mineralizare, despre privirile adânci ca fântânile ale zeului.
      Manuel se simtea neputincios si timpul se scurgea pentru el ca sângele dintr-o ranã. Cea mai apropiatã asezare umanã se afla la douã zile de mers si în vremea asta ea ar fi putut sã moarã. Si nici nu se îndura sã o lase singurã. De câteva ori iesi din cort plimbându-se de colo-colo, înclestând pumnii, strivindu-si fata cu ei. Din când în când privea deznãdãjduit spre cer. Câteodatã i se pãrea cã aude gemetele ei si se grãbea sã intre în cort unde rãmânea iar câteva ore.
      Ploaia încetase si deasupra pãdurii Soarele începuse sã strãluceascã. Ziua intrã în declin, se fãcu searã si el rãmânea mai departe lângã ea simtind cum îl pãrãsesc puterile. Veghe toatã noaptea. Într-un târziu ciripitul pãsãrelelor vesti sosirea zorilor.
      Se simtea sleit de durere si nu mai îndrãznea sã spere. Dimineata, însã, se petrecu o schimbare în starea bolnavei. Respiratia i se normalizã desi continua sã aibã temperaturã. La un moment dat ea deschise ochii si privirea îi era lucidã si tristã. Manuel se aplecã asupra ei si îi zâmbi.
      - Manuel, îngãimã ea, afarã e frumos sau e întunecat?
      - E frumos, draga mea. E Soare si e multã luminã.
      - Te rog, scoate-mã afarã!
      - Îndatã.
      O luã din nou în brate si cu grijã o duse afarã si o depuse pe un asternut moale de frunze. Desi afarã era putin cam rãcoare din cauza orei matinale, era multa luminã si raze piezise treceau prin frunzisul umbros si îi atingeau obrajii.
      Ochii ei deveniserã foarte senini în timp ce ai lui erau întunecati si încercãnati. Chipul ei era palid, de o culoare nesãnãtoasã iar al lui era aproape pãmântiu. Àngela privea în sus, spre cer, cu o privire seninã, parcã fãrã gânduri. Deodatã Manuel simti cã ea îi strânge mâna cu putere.
      - Ce e, draga mea?
      - Stai lângã mine!
      Manuel se aplecã asupra ei si rosti cu cãldurã:
      - Àngela...
      - Nu, te rog, nu spune nimic!...
      Ea închise ochii. Respiratia i se precipita din nou iar mâna ei se înclesta convulsiv pe a lui. Treptat îsi pierdea cunostinta. Un nou acces de febrã o cuprinsese.
      Un hohot de plâns îi umflã pieptul lui Manuel si ochii i se umplurã de lacrimi care se scurgeau pe obraji. Respiratia ei devenea tot mai greoaie si gâfâitã. Broboane de sudoare i se scurgeau pe tâmple.
      Manuel auzi pasi si tresãri. Vãzu în fata lui apropiindu-se pe omul-verde. Acesta se opri lângã trupul Àngelei întins pe jos si îngenunche. Înlãcrimat, Manuel îl privi în ochi.
      - Dacã esti zeu, de ce nu faci ceva pentru ea? Manuel îl cercetã încordat. Oare ce fiintã rece si impasibilã esti? Ai suferit vreodatã? Întelegi oare ce spun?
      Zeul zâmbi trist parcã sau asa i se pãru lui Manuel. Cu mâna lui verde înlãturã suvitele de pe fruntea bolnavei si îi mângâie usor ca o adiere pãrul despletit. Angela surâse inconstient si, cu un glas ce deja nu mai era al ei, dar cu o cãldurã ce-l tulburã pe Manuel îi rosti încet, visãtor, numele. Àngela mai respirã de câteva ori tot mai sacadat apoi se înecã si horcãi, sufocându-se. Toate trãsãturile chipului ei furã timp de o clipã contractate de o teroare indicibilã apoi îsi dãdu ultima suflare. Manuel simti cã un nou hohot de plâns îi urcã în piept si fãrã sã se mai stãpâneascã, izbucni în lacrimi.
      - Oh! nu, nu! strigã el si ridicându-se în picioare începu sã alerge. Nu, nu!
      Zeul rãmase lângã cadavrul femeii netezindu-i obrajii care începeau sã semene cu scoarta copacilor. În ochii lui se putea citi o tandrete indescriptibilã.
      Manuel alergã nebuneste simtind cã altfel n-ar putea suporta durerea ascutitã din sine. Fugi pânã când simti cã nu mai are nici o putere si se prãbusi cu fata la pãmânt. Nu putea sã creadã încã ce se întâmplase si intuia cã dacã ar realiza ce se petrecuse poate ar înnebuni. Stãtea culcat între frunze si iarbã, gâfîind, înclestând convulsiv mâinile în pãmânt. O luminã blândã auroralã îi mângîia spatele si-l încãlzea. Natura manifesta o blândã lipsã de întelegere. Lui toate i se pãreau acum stranii si fãrã înteles: frumusetea peisajului, strãlucirea Soarelui, neclintirea copacilor.
      Încetul cu încetul însã, durerea seca în sufletul sãu. Pe chipul lui pãmântiu ochii se închiserã deasupra unor adâncuri unde începea sã se facã luminã. Încheieturile îi întepeneau, zbuciumul i se calma si gândurile îi deveneau limpezi si lente. Viata se încetinea în el. Se simtea usor, aproape imponderabil. Amintirea ei vagã, parcã proiectatã pe un fundal imens si hieraticã nu-l mai apãsa. Nu întelegea ce se petrece cu sine. O clipã i se pãru cã cerul si pãmântul se rãstoarnã si zãri chipul zeului deasupra sa. În fata ochilor i se încetosã totul...

      ...oameni nefericiti, hãituiti mereu de neîmplinire! Cum fugiti de viata voastrã ciudatã si falsã, sfâsiati de contradictii si neputintã! Iatã, frate, cã necazurile tale au luat sfârsit. Acum, când te ridic în brate esti usor ca o creangã uscatã. Esti teapãn si aud viata scurgându-se greoi în tine ca sevele într-un copac. Trupul tãu mineral va semãna tot mai mult cu trunchiul unui arbore. Gândurile tale ce se învârteau în cerc se vor sublima în înfloriri primãvãratice. Te voi aseza lângã femeia ta de care acum esti legat pentru eternitate. Veti creste înlãntuiti din solul hrãnitor si coroanele voastre se vor întrepãtrunde. Acum sunteti fericiti si puri asa cum v-ati dorit. Iubirea voastrã va avea ca martor doar cerul care vã va privi cu o infinitã tandrete. Nimeni nu va mai sti cã ati fost oameni. Eu mã voi bucura în singurãtatea mea cã vã am aproape. Si în tãcere, pe când planeta va rãtãci mai departe în spatiu vom astepta ca destinul nostru sã se împlineascã...