ARTA TOTALĂ

 

Spre sfârsitul timpului omul se îndreptă tot mai cutezător către practica artei totale. Descoperirea masinii consacrase iesirea din antichitate si a permis aparitia unor forme evoluate de artă. Ratiunea masinii era în perspectivă imediată sporirea puterilor omului si eliberarea lui din dependenta umilitoare fată de natură. Dar într-un orizont de asteptare mai amplu, ratiunea înaltă a masinii se vădea a fi descătusarea energiilor creatoare ale omului, depăsirea contradictiei tragice a conditiei creatorului dintre aspiratiile nemărginite si puterile frustrant limitate.

          Totul a pornit de la un joc, de la o distractie juvenilă. La început putini bănuiau că jocurile pe calculator sunt preludiul unei forme de artă complexă si novatoare. Dar jocurile au evoluat. Caracteristica lor cea mai importantă, interactiunea cu subiectul si dependenta desfăsurării jocului de reactia acestuia, s-a accentuat odată cu sporirea performantelor tehnice ale masinilor de calcul. Subiectul lua parte activ la tramă, era chiar în mijlocul ei. În functie de inteligenta sau de firea subiectului evenimentele luau o turnură sau alta. Dacă la început jocurile testau doar inteligenta, treptat profilul moral al subiectului a contat tot mai mult. Pentru a câstiga un joc puteai încerca calea cruzimii si a vicleniei sau cea a curajului si demnitătii. Spre deosebire de formele anterioare de artă în care nu puteai fi decât spectator si implicarea ta în operă nu se putea face decât într-un mod artificial, acum noua artă avea chiar ca fundament interactiunea cu subiectul.

          Două fenomene aparent fără legătură au făcut vizibil potentialul spiritual imens si revolutionar al noii arte. Pe de o parte cresterea performantelor tehnice ale masinii permitea o simulare de o acuratete aproape perfectă a realitătii virtuale, pe de altă parte maturizarea si rafinarea artistilor conducea la orientarea noii arte către scopuri mai înalte decât simplul divertisment. Acuratetea înaltă a simulării permisă de masinile sofisticate ale erei tehnologice crea, prin sentimentul că te poti dispensa de realitate, o dependenta de narcoman si ducea la estomparea aproape completă a simtului realitătii. Acest sentiment tulburător alarma spiritele prudente dar îi fascina pe ceilalti. De unde stim că întreaga realitate nu e altceva decât un joc pe calculator, spuneau cei din urmă. Această trăsătură aducea creatorilor posibilităti nebănuite. Arta putea deveni într-adevăr un refugiu si un substitut pentru realitate, fiindcă se tindea spre momentul când nu va mai fi nevoie de nici o conventie scenică. Opera de artă putea să pară reală fără nici un efort de autosugestie. Treceai din realitate în fictiune ca între două lumi paralele cu nimic inferioare sau mai putin consistente una alteia. Computerul era un intermundiu.

          Cum progresul tehnologic ajunsese în etapa în care omul nu mai avea griji materiale, fiecare se putea dedica nestingherit creatiei si visului. Omul era simultan creator si consumator de artă iar granita dintre aceste două ipostaze era din ce în ce mai stearsă. Oamenii trăiau o viată dedublată în care accentul cădea pe latura virtuală. Această tendintă ar fi dus la un solipsism nesănătos, la indivizi obsedati de lumi fantomatice create pentru a vindeca neîmplinirile cauzate de lumea reală iar arta ar fi devenit o alinare pentru neadaptati si ratati, dacă evolutia constiintei artistice nu ar fi schimbat datele problemei. O lume fictională numai în nuante roz, o lume a voluptătii si a sigurantei ar fi dus curând la satietate si plictis la urma urmei. Scopul artistilor era crearea unei lumi compacte, consistente, la un nivel de existentă superior. O lume nu lipsită de conflicte si nefericire dar cu probleme de altă calitate, care te turmentează dar te si înnobilează. O lume lipsită de moarte dar nu fără durere. O ambiantă mai familiară si mai propice omului.

          Un aspect important l-a constituit chestiunea hazardului sau a naturii stupide. Se putea simula hazardul natural dar aceasta ar fi însemnat simularea realitătii însăsi. Pe de altă parte numai fiinta supremă se poate dispensa de hazard pe când individul nu, fără să uzurpeze nelegitim statutul divin. Această problemă, însă, a luat o turnură nouă prin cuplarea viselor. Cum fiecare calculator personal se putea conecta la retea, astfel creatiile individuale puteau interactiona. Visele luptau între ele si visul altuia interferând în propriul tău vis devenea expresie a hazardului. Dar deja acesta era un alt tip de hazard decât cel al naturii stupide. Era alteritatea unei vointe si a unei personalităti străine de a ta. Astfel realitatea virtuală îsi sporea complexitatea îngăduind surpriza chiar neplăcută si bizarul, fără a-si pierde caracterul familiar inerent oricărei creatii artistice. Din lupta si conlucrarea viselor a rezultat un tip nou de comuniune. Interactiunea viselor a dat nastere unei opere colective, creatia comunitătii sobornicesti a artistilor. Omenirea trăia un vis colectiv.

          Dar decalajul dintre vis si real nu putea fi ignorat la nesfârsit si în curând situatia deveni alarmantă chiar pentru spiritele cele mai putin lucide. Visul avea ambitia să înlocuiască si chiar să suspende realul dar el era întretinut tocmai de această realitate inferioară. Creatia înaltă, superioară îsi trăgea energiile din mlastina imundă a existentei diurne. Oamenii trebuiau în continuare să se hrănească, să se adăpostească, să întretină ambiantă tehnică ce le asigura supravietuirea si posibilitatea de a visa nelimitat. În timp ce în existenta lor virtuală oamenii locuiau un univers miraculos în care construiseră societăti perfecte, în ordinea reală trăiau într-un univers entropic, epuizat si sufocat de deseuri. Mai ales că nimic nu consuma mai mult decât întretinerea continuă a viselor. Necesitătile traiului masturbatoriu dus de oameni cereau consumuri de energie si negentropie care amenintau să ducă curând la ruină civilizatia. Contrastul dintre vis si real devenise flagrant.

          Oamenii au înteles curând că mergeau într-o directie gresită. Ceea ce trebuia făcut nu era doar imaginarea unei lumi superioare ci mai ales întruparea ei în realitate. Mijloacele tehnice au permis perfectionarea visului, a creatiei virtuale. Dar adevăratul lor scop era să permit creatia la propriu. Oamenii si-au întors fata către existenta reală.

          Progresul tehnic nu încetase în acest răstimp si masinile se perfectionaseră continuu. Se perfectionaseră într-atât încât sosise acel punct culminant în care omul se putea dispensa de ele. Odată ce ai început să mergi pe propriile picioare nu mai ai nevoie de cârje. Masinile nu făcuseră altceva decât să compenseze deficientele formei fizice a omului. Telul lor ultim care, atins, urma să le facă inutile, era transformarea fizică a omului. Acest ultim pas devenise posibil.

          Trecut în noua sa stare fizică, omul încetase de a mai fi limitat temporal sau spatial. Era nemuritor dar asta încă nu spune nimic. Putea face orice. Era în sfârsit omnipotent si, prin urmare, artist total. Universul era lutul moale în care să-si întrupeze visele. Si cum întregul univers se însufletise cuprins în câmpul volitiv al oamenilor, acestia se modelau de fapt pe ei însisi. Creatia era autocreatie, o perpetuă reînnoire a sinelui, căci universul era acum nu doar un mediu antientropic ci si un sine infinit compus din reteaua de euri individuale în interactiune.

          Noua conditie fizică era în acelasi timp o nouă conditie spirituală, fiindcă se trecuse de la etapa creatiei virtuale la cea a creatiei proprii. Omul îsi crea si îsi recrea ambianta nu în functie de necesitătile trupului sau alte exigente străine ci după nevoile sale spirituale. Arta virtuală fusese o supapă pentru defularea impulsurilor creatoare care nu se puteau desfăsura în lume. Acum totul fiind posibil, se trecuse la unica formă proprie de artă: arta totală.

          Prin eforturi convergente oamenii creau societăti din ce în ce mai evoluate. Complexitatea si perfectiunea creatiei cresteau într-un ritm accelerat. Existenta oamenilor era o aspiratie continuă spre absolut, un zbor cutezător întru cucerirea teritoriilor transcendente.

          Din câmpul aspiratiilor nu dispăruse însă o anumită nostalgie pentru trecut, pentru conditia de singuratic înfrânt. Adesea lumile visate erau pline de alteritate pentru subiectul redus din nou la o parte a lumii si nu cuprinzând-o în totalitate. Un om singur pe o planetă pustie, lipsit de orice putere în imensitatea necunoscută, era un vis care revenea mereu în inima căutătorilor de absolut. Uneori, stergându-si voluntar memoria si pierzându-si astfel constiinta de fiintă nemuritoare si infinită, renuntând la puterile sale, omul se abandona conditiei de muritor într-un mediu neprietenos dar fascinant, creat anume pentru această fantezie ciudată si aventuroasă. Astfel încât revenea în actualitate un vechi paradox: oare oamenii însisi nu sunt altceva decât titani căzuti care, din capriciu sau din necesităti lăuntrice greu de înteles, s-au exilat voluntar într-o conditie inferioară stergându-si totodată amintirea conditiei de dinainte dar poate nu si nostalgia originilor? Iar acum totul urma să se repete, blocând evolutia într-un ciclu perpetuu?

          Dar tendinta dominantă nu era risipirea fiintei în nostalgia neantului sau căutarea linistii si odihnei, desi nici aceste înclinatii nu erau dispretuite ci erau recunoscute ca un complement al elanului spre absolut. Tendinta dominantă era în sus.

          În acest timp legăturile între euri se strânseseră atât încât comunitatea artistilor devenise un tot organic, o fiintă unică cu puteri infinite. Eurile se topiseră într-un eu unic, totalizator. În acest stadiu al puterii sale, omul îsi puse serios problema paradoxului inerent conditiei sale de fiintă omnipotentă. Întrebarea era ce diferentă este între sine si Dumnezeu. Răspunsul era că omnipotenta lui Dumnezeu este eternă iar Dumnezeu nu este o fiintă derivată, pe când omnipotenta omului este o achizitie istorică si chiar aparitia sa ca specie poate fi localizată în timp. Dar omul, fiind omnipotent, nu ar putea face inclusiv ca el să fi existat dintotdeauna omnipotent, nu simplu sugestionându-se să creadă asta si uitând adevărul, ceea ce era posibil dar facil si nesatisfăcător, ci efectiv să rescrie întreaga istorie cu sine în centrul existentei si în deplinătatea puterilor sale dintotdeauna, învingând si supunându-si în felul acesta timpul si adevărul?

          Omul realiză că acesta ar fi cel mai ambitios si cel mai primejdios proiect al său, vârful si piatra de încercare a artei totale. Oare chiar este omnipotent sau puterea sa are unele limite? Dacă Dumnezeu preexistă acestei încercări, oare n-o va considera o uzurpare? Acest proiect ar fi ultima expresie a artei totale, nimic altceva decât crearea lui Dumnezeu însusi. E posibil asa ceva?

          După eoni de îndoială omul a purces la împlinirea visului său suprem. S-a produs o concentrare titanică de forte în care întregul univers era ca un pumn strâns...

          Nu există vreun martor care să poată urmări această istorie până la capăt. Si chiar admitând această pradoxală eventualitate, tot ce ar putea spune un ipotetic martor onest este că la capătul efortului gigantic depus de om, universul era o întindere pustie de vid si praf cosmic, în care sori palizi clipeau stins în hăurile incomensurabile. Nici un semn de viată, nici urmă de spirit. Doar un haos rece, letargic.