Istoria e un cosmar din care incerc sa ma trezesc.
Veghea lui Finnegan, James Joyce
Ceata se lasa incet asupra orasului, treptat- treptat,
tot mai invaluitoare, estompand contururile cladirilor. Era inca devreme dar
totul se cufundase deja in semiintuneric. O masa obscura, difuza, in care se
dizolva lumina nesigura, palpaitoare, ca de torta, a becurilor electrice se
raspandise prin toate cotloanele orasului si staruia deasupra lui ca o
suspensie. In lumina inselatoare, casele se schimbau la culoare si chiar la
forma: pareau ruine, arhitecturi minate ca de o carie de timpul ireversibil.
Pasea pe strazi stramte, intunecate ca prin beciuri umede, vascoase, incercand
un sentiment apasator, coplesitor, de teama si instrainare totodata. Nu stia
cand incepuse, cum se petrecuse schimbarea, in memoria sa lipsea o veriga.
Dintr-odata, de parca s-ar fi desprins din o lunga perioada de somnolenta, se
trezise plimbandu-se printr-un oras ce parea dintr-un alt veac, strain si
opac. Deodata lumea se acoperise cu un lintoliu murdar si jilav, devenind
de nerecunoscut.
Din cand in cand intalnea in drumul
sau trecatori. Siluete neclare invesmantate in haine cenusii, lungi ca rasele
calugaresti, treceau pe langa el si dispareau in ceata. Niciodata nu i se
intamplase sa intre in vorba cu ei, nici nu fusese bagat in seama de acestia.
Nici macar nu pareau sa-l observe. Iar lui ii era teama pana si sa-i priveasca
pe trecatorii singuratici. Numai ideea ca ar putea sa le vada ochii, sa se afle
fata in fata cu unul din ei il umplea de spaima. Amana pentru mai tarziu
contactul ce era poate inevitabil si inainta la intamplare pe stradute tot mai
intortocheate, tot mai intunecoase, cu pavajul desfundat, ocolind baltoacele
presarate peste tot in cale, ferindu-se de noroi. Casele se ridicau de o parte
si de alta a drumului imense, fantastice, cu caturi inalte si ferestre ogivale
dinspre care razbeau sclipiri vagi. Cartierul semana mult a labirint. Spatiul
era o inghesuiala haotica de constructii in descompunere, gaunoase si
putrede. Nelinistea ii crestea incet fara sa se alarmeze inca. Starea
dominanta era un extaz straniu care se amesteca cu teama. Retraia stari cu care
se familiarizase in nenumarate experiente anterioare, fara sa se poata acomoda
cu ele. Totul se petrecea la fel ca in trecut, cu diferenta ca senzatia de
veridic halucinant era mai intensa ca altadata. In trecut avusese viziuni de o
clipa in al caror interval infim intrezarea o intreaga lume, potentiala si
coplesitoare. Acum, aceasta experienta parea sa nu mai aiba sfarsit. Niciodata
nu putea fi sigur ca nu va fi aspirat de lumea intrezarita si nu va ramane
captiv, dar de obicei experientele se intrerupeau de la sine inainte ca
nelinistile sale sa capete proportii.
Nici
acum nu avea sa continue indefinit. Extazul incepuse sa se stinga, intensitatea
senzatiilor scadea. Se opri din mers si inchise ochii. Stranse pleoapele cateva
clipe concentrand intreg efortul vointei sale pentru a se smulge tentatiei
visarii, apoi le redeschise. Umbrele mai persistara un timp ca pete cromatice
pe retina, apoi formele, culorile si luminile realitatii se conturara tot mai
limpede statornicind metamorfoza restauratoare. Se afla pe trotuarul unei
vaste artere de circulatie. Cerul era intunecat, dar nu de tot, iar la orizont
pluteau nori sangerii. Intreaga atmosfera era fluidizata de melancolia
amurgului. Sub torentele de lumina alb- violeta ale becurilor din sistemul de
iluminatie nocturn al strazilor, circulau o multime de vehicule si pietoni.
Numai el, in mijlocul agitatiei statea nemiscat. Oare de ce iesise? Plecase de
acasa cu un anumit scop, dar il uitase. Degeaba isi storcea mintea, memoria i
se blocase. Intoarse privirea spre blocurile de locuinte care se insiruiau
paralel cu soseaua si... isi aminti. Intr-unul din aceste blocuri locuia cineva
cu care simtea neaparat nevoia sa vorbeasca. Dintre toti oamenii pe
care-i cunostea, el era singurul caruia simtea ca i-ar fi putut vorbi. Era
unica persoana care nu l-ar fi privit cu suspiciune in urma marturisirilor
facute si l-ar fi putut intelege. Resimtea tot mai acut nevoia sa sparga cercul
tacerii in care singularitatea problemei sale il inchidea.
Johann
statea singur intr-un apartament cu ferestrele spre strada, la parterul unui
bloc mare, cu mai multe scari. Judecand dupa lumina care razbatea prin grilajul
ferestrei sale, era probabil acasa. Pe hol nu era lumina si, cu toate ca se
straduia sa fie atent, se impiedica de treptele de la intrare. Bajbai dupa
sonerie, orientandu-se dupa conturul vag luminos al usii. Astepta cateva clipe
si usa se deschise. Dupa figura usor incordata a prietenului sau, intelese ca
acesta nu il vede din cauza intunericului. Parea o faptura oarba, banuitoare,
un liliac derutat; aceasta imprejurare ii starni o inexplicabila repulsie.
-Buna
seara, Johann! Pot sa intru?
Expresia
de incordare se destinse si Johann zambi.
-Karl!
Te rog!
Trecu
in camera de zi si se aseza pe un fotoliu. Johann se aseza la randul sau, putin
cam departe de vizitator. Karl isi roti privirile in jur, negasind altceva mai
bun de facut. Un perete era acoperit pana jos de rafturi de carti, mai ales,
ceea ce atragea atentia, carti vechi, cu coperti decolorate, cu muchiile
filelor ingalbenite. Pe un alt perete, in dosul unei lampi cu abajur se afla o
schita de format mare, inalta cat jumatate din inaltimea peretelui,
reprezentand o forma umana schematica, incompleta, in destramare parca, intr-un
decor fantastic, alcatuit din contururi si umbre sfasiate. Omul parea
inspaimantat, coplesit, isi plia trupul in fata unei amenintari obscure,
nedefinite ca un asalt al tenebrelor. In apropierea lui Johann se afla un
tablou care ii atrase repede atentia. Chiar il privi timp de o clipa dar o
senzatie binecunoscuta de teama si un inceput de extaz il alarmara si se smulse
aproape imediat contemplarii. Imaginile captate fugitiv ii jucara un timp in
fata ochilor, insinuante, gata sa contamineze totul, apoi disparura.
-N-ai
mai trecut de mult pe la mine. Esti ocupat, nu-i asa? Facultatea iti ia mult
timp!...
Karl
zambi amar.
-Facultatea
nu-mi ia deloc mult timp. De fapt, de multa vreme nici nu prea mai trec pe la
facultate.
-Ce s-a
intamplat, ai necazuri?
-Nnnu...
Nu chiar...
Johann
se incrunta usor.
-In
viata fiecaruia dintre noi intervin momente dificile peste care ti-e greu sa
treci, nu atat din cauza dificultatii obstacolului, cat dintr-un fel de
incapatinare de a starui in durere. Ai sa vezi, Karl, ca timpul le rezolva pe
toate. Sunt sigur ca nu peste multa vreme...
-Opreste-te,
Johann! il intrerupse Karl razand.
-Nu te
supara, relua el observand contrarierea pe figura celuilalt. N-am vrut sa te
jignesc. Am venit la tine fiindca am nevoie de ajutor. Concret, am nevoie sa
vorbesc cu cineva despre... despre o chestiune cat se poate de arzatoare pentru
mine. E o problema mai ciudata, nici nu stiu daca ai sa ma poti intelege. Insa
tu esti singurul caruia pot sa-i vorbesc. Oricarui altuia mi-ar fi imposibil
sa-i spun un cuvant.
Karl
simti din nou, in timp ce vorbea, cum ochii ii aluneca fara voie spre tabloul
de langa Johann. Isi reprima nervos gestul si continua cu o voce inceata,
nesigura, dand impresia ca depune mari stradanii pentru a gasi cuvintele
necesare.
-Asa,
direct, nu vad cum as putea sa-ti explic...
-Ia-o
cronologic!
-Da...
Totul a inceput de anul trecut, din toamna... Sau poate chiar mai demult, caci
de la un timp mi-au revenit in minte anumite intamplari vechi, din copilarie,
care acum imi apar intr-o alta lumina. Imi amintesc ca pe cand eram copil si
mergeam la biserica nu puteam niciodata sa intru in naos fara o strangere de
inima. Inauntru domnea o atmosfera severa si muceda, ca in preajma unui cadavru
gatit pentru inmormantare. Totul era mohorat si solemn. Picturile care
reprezentau sfinti in ipostaze hieratice, cu figuri grave si vesminte canonice imi
inspirau teama, o teama care avea, acum sunt sigur, un substrat mistic.
"Toate
acestea nu au fost decat prefigurari, tatonari. Semnificatia acestor impresii
mi-a parvenit mult mai tarziu. Abia toamna trecuta m-am lamurit ca ceea ce luam
drept timiditate puerila in loc necunoscut, era, de fapt, intuitia vaga a unei
primejdii a carei natura, cu mintea mea de copil, n-o puteam pricepe...
"Dar
sa revin. Asa cum iti spuneam, totul a inceput de anul trecut. Toamna a fost
lunga, ploioasa, mereu o vreme nesuferita, cu cerul acoperit de nori si cu
ceata. Mergeam uneori pe strada si parca aveam halucinatii. Aveam impresia ca
merg prin niste cartiere vechi, darapanate, macinate de timp. Cerul plumburiu
era atat de aproape de pamant, incat parca se sprijinea pe acoperisurile
tuguiate. Mi se parea ca nici eu insumi nu mai sunt acelasi. In jur bezna,
umezeala, pavaj desfundat si trecatori ciudati cu ochi arzatori, de un rosu
infocat. Mi-era teama ca innebunesc.
"Treptat,
am inceput sa inteleg altfel lucrurile si acum nu mai cred ca ma ameninta
nebunia. E altceva, crede-ma.
Johann
il privea cu atentie, insa Karl aproape nu-l mai lua in seama. Propriile
ganduri il absorbeau intr-atat incat nu mai observa nimic in jur. Vorbele si
gesturile lui aratau un fel de exaltare.
-Toamna
a avut totdeauna ceva misterios pentru mine. Succesiune de zile si nopti triste
cand toate te dor si te pasa si nu stii de ce. Oboseala ti-a patruns adanc in
oase, vremea te-ndeamna la somn, parca ai fi mereu bolnav desi trupul ti-e
sanatos si nici un madular nu te doare. Doar sufletul ti-e bolnav de o
melancolie adanca si fara leac. Cu ce ai putea s-o astamperi? Ti-aduci
aminte de intamplari de demult, ce parca nici nu le-ai trait tu si tanjesti
fara sa stii dupa ce. Capul te doare, iti storci creierii si degeaba, ca nu
reusesti nici sa-ti amintesti nici sa uiti. Un glas launtric vorbeste in tine
intr-o aiurare din care abia intelegi cate-un cuvant si glasul acela nu-ti
apartine. Ai vrea sa-l faci sa taca, dar el continua in surdenie. Intreaga
fiinta cunoaste si simte, adica sufera. Stiai ca simturile sunt rani care nu se
mai inchid si de aceea ne dor mereu?
Johann
tacea urmarindu-l cu atentia tot mai incordata. Karl, ca aflat in aiurare
interioara, rostea cuvinte fara sir, numai de el intelese, cu o pasiune
intunecata, mult retinuta. La un moment dat, parca recuperandu- si prezenta de
spirit, se adresa din nou lui Johann de a carui existenta paruse sa uite cateva
minute.
-Da, Johann,
memoria ti se dovedeste atunci mai vasta decat ai fi crezut si tot ce fiinteaza
in lume ti se par doar semne ce evoca o patrie pierduta, o lume visata sau o
existenta anterioara. Stiu ca tu poti intelege asta...
-Nu
cred sa te poate ajuta cineva in afara de tine insuti. Fiecare suntem incercati
in felul nostru de Dumnezeu.
-N-ai
cum sa ma ajuti, stiu, dar mi-e foarte teama si simteam nevoia sa vorbesc
cuiva. Nici nu stii ce usurare e pentru mine sa vorbesc deschis.
-De ce
ti-e teama? Nu trebuie sa-ti fie...
-Mi-e
teama ca acest cosmar va deveni realitate. Tu nu stii cu cata prudenta ma
feresc eu de tot ce mi-ar putea provoca o noua experienta de felul asta.
Uneori, inconstient, ocolesc cimitirul cand vin acasa, evit sa contemplu
bisericile si chiar incerc sa-mi schimb panta gandurilor cand deviaza spre un
punct nevralgic. Stii ca am vrut sa ma mut din cetate si chiar din orasul
nostru transilvan si arhaic ca sa ies din aerul lui medieval? Ma simt prizonier
aici. Mi-e teama ca voi fi retinut intr-un ev revolut si ca nu voi putea trai
liber in timpul in care m-am nascut.
"Mi
s-au aratat semne pe care nu le mai pot neglija. De la un timp
"halucinatiile" mele dureaza tot mai mult si sunt tot mai intense.
Uneori pierd parca orice legatura cu realitatea. Curand voi fi absorbit total,
definitiv in lumea nalucirilor mele.
"Pe
cand eram adolescent, adesea toamna, dupa ce ploua, ieseam afara sa ma plimb.
Imi placea aerul rece si umed, intunericul, frunzele vestede, ude ce fosneau.
Mergeam pana cand ajungeam intr-un loc necunoscut si atunci imi placea sa cred
ca nu voi mai regasi drumul inapoi, ca m-am ratacit in labirintul spatiu-
timpului si ca ma plimb acum printr-un alt oras in care nu mai cunosc pe
nimeni. Mi-e teama ca visul acesta ciudat va deveni aievea.
Karl
isi ridica privirile spre prietenul sau dar in aceeasi clipa, fara voie, se
razgandi si, pe neasteptate chiar pentru sine, se uita spre tablou. Era
"Cina cea de taina", o reproducere dupa pictura lui Leonardo da
Vinci. O fixa staruitor, banuitor, dar nu se petrecu nimic suspect. Intelese
deodata ca Johann ii vorbeste de catva timp, dar nu se putea concentra. Tabloul
ii captase atentia in intregime, il fascina. Atitudinea hieratica a
personajelor vadind inflexibilitatea dogmei crestine, chipurile lor pline de
evlavie inaintea absolutului mistic veghind de dincolo de nori, ii sugerau ceva
tenebros si afund, intens si mistuitor. Un cor maret si tragic parca incepuse
in capul sau cand tresari. Johann tacuse vazand ca nu i se raspunde la
intrebare si isi privea prietenul cu mirare. Apasarea aproape materiala a
tacerii izbi auzul lui Karl.
-Iarta-ma, nu am inteles prea bine
ce spuneai. Sunt foarte distrat si mi-e greu sa ma concentrez. Ai facut rost de
o editie veche, "Paradigmele Istoriei" de Vico, nu?... Stii, Johann,
nu numai ca mi-e greu sa ma concentrez, dar parca nici realitatea nu mai pot
s-o retin uneori... Uneori lucrurile incep sa se tulbure, sa se deformeze si
daca n-as face eforturi sa fiu atent, cred ca s-ar volatiza!... Ei, nu, iar o
iau razna... Ai gasit-o aici la anticariat? Au ei asemenea raritati?
Johann
raspunse cu o anumita intarziere:
-Nu
chiar de la anticariat, dar anticarul m-a ajutat s-o procur. Vrei s-o vezi? E o
traducere din secolul trecut.
Johann
se ridica, se apropie de biblioteca, scoase un volum din raft si i-l inmana lui
Karl. Volumul era vechi, ingalbenit, cu copertile roase, aflat intr-o stare
destul de buna insa.
-Tu si
cartile tale... murmura Karl rasfoind-o.
Era o
carte ciudata, plina de fraze ambigui, obscure, carora cu greu le gasea o
referinta printre cunostintele sale.
-Sa-ti
arat ceva interesant! Johann ii lua cartea din mana si o deschise la un semn
lasat dinainte. E un pasaj cu totul remarcabil.
Karl
lua cartea si citi:
"...Asadar ca sa putem gasi o explicatie a
existentei discontinuitatilor in istorie, a salturilor bruste la trecerea
dintr-o epoca in alta, va trebui sa renuntam la conceptia traditionala, liniara
a cauzelor imanente si sa concedem ca o perioada istorica (Evul Mediu de
exemplu) nu e determinatia unui complex convergent de factori intramundani ci a
unei paradigme situate dincolo de timp si spatiu, a unei structuri compacte
(ceea ce explica unitatea stilistica proprie oricarei perioade istorice
definite). Evul Mediu, ca fenomen istoric, nu e decat reverberatia celui
arhetipal prin memoria transcendentala a locuitorilor planetei..."
-Ce s-a
intamplat?
Karl,
palid si pierdut, ridica ochii din carte dar nu raspunse. Aseza volumul pe o
masuta si se ridica in picioare.
-Iarta-ma, trebuie sa plec, e cam
tarziu si s-a lasat intunericul. Toamna zilele sunt scurte, nu?
Johann se ridica sa-l insoteasca. La
iesire, dupa ce isi stransera mainile si-si luara ramas bun, adauga:
-N-am nici o ocupatie deosebita
zilele astea. Mai vino pe la mine sa stam de vorba. Poate voi avea ceva
interesant sa-ti spun. Pe strada abia auzi Karl ultimele cuvinte ale lui
Johann ca un ecou departat si fara inteles.
Pe masura ce se apropia de locuinta
sa, blocurile se rareau si apareau tot mai des cladiri cu ferestre ogivale si
acoperisuri tuguiate. Se departa de cartierul nou indreptandu-se spre periferia
orasului vechi. Cand ajunse in dreptul casei sale orologiul cel mare al cetatii
batu de zece ori. Vibratiile puternice, prelungi strabateau pana la el prin
linistea orasului. Intra in casa si se strecura in camera lui in asa fel incat
sa nu fie observat de nimeni. Pe intuneric, fara sa se dezbrace, se tranti in
pat. Nu-i era somn. Fereastra odaii sale dadea spre un camp viran, inconjurat
de calcanul mai multor case vechi, darapanate si inalte ca a lui. Undeva cercul
era inchis de o biserica si gardul unui cimitir. O lumina slaba, difuza,
reflectata de norii fosforescenti scalda peisajul in nuante sterse.
Nelinistit,
Karl se apropie de cadrul ferestrei. Afara se petrecea ceva ciudat. Din nou il
rascolea o teama vaga. Era tensionat fara sa-si poata explica cauza acestei
stari. Ceva ca o chemare plutea in aer. Inima ii batea puternic de emotie si nu
se putea hotari sa plece de la fereastra. Deschise geamul cu grija sa nu faca
zgomot si sari afara langa zidul casei. Inchise fereastra in urma sa si porni
pe camp. Era frig si pustiu la ora aceea. Desi era tarziu si se intunecase,
distingea bine siluetele cladirilor si terenul accidentat presarat cu gunoaiele
aruncate de riverani. Se opri in apropierea bisericii, langa o ruina si
se aseza pe o movila de lut. Pale usoare de vant agitau hartiile imprastiate
printre gunoaie. Ierburile ofilite, ca niste flamuri galbene, fluturau
profetic in bataia vantului. De la pamantul brun, acoperit cu iarba si mizerie
isi muta privirile la zidurile innegrite si jilave. Candva aici fusese o
manastire. Ruinele erau tot ce mai ramasese din chiliile calugarilor.
Caramizile sparte si mucede erau singurele urme pastrate din acele timpuri
stravechi cand oameni care credeau in lumina si tenebre s-au inchis de bunavoie
intre zidurile manastirii pentru a-si mantui sufletul.
Nu-si
mai putea aduna gandurile. Nu intelegea pentru ce venise acolo. O stare
irationala se instalase in sine. Prin minte ii treceau tot felul de idei
ciudate fara sa se lege, franturi de imagini si cuvinte. Buzele i se miscau
fara voie dar nu reusea sa articuleze o silaba.
Un
dangat metalic, sonor porni dinspre biserica si valuri inconsistente de sunete
se raspandira in jur topindu-se in tacerea adanca. Atunci o lumina
puternica, dureroasa izbucni inlauntrul lui si ca zguduit de un soc electric se
ridica in picioare.
Siluetele
gotice ale cladirilor au irupt vertical in ancestrala lor tendinta spre cer.
Cerul incremenise hieratic ca pe o retina extatica. Un teritoriu de spaima se
decupa din umbra destainuit de memorie si se contura cu claritate de cosmar. Un
cortegiu de sumbre existente scapate de sub controlul ratiunii, monstrii
informi il invadau. Tot ce fusese teroare si intuneric timp de sute de ani,
taine generand teama de necunoscut, secretele Inchizitiei, toate traiau acum in
el. Erau vii, simboluri miscatoare si palpabile si el, simplu martor la
spectacolul interior, cugeta cu neliniste la intinsele zone de cunoastere pe
care le cuprindea sufletul sau si care asteptasera revelatia din latenta. Avea
ranceda viziune a Neantului, Moartea, asa cum aparuse generatiilor medievale si
el, legitim urmas al acelor oameni, era cuprins de aceeasi spaima.
Clopotul
batea grav, ritmic, sever. Dangatul era asurzitor, parca o presiune uriasa i-ar
fi strivit timpanele. Ca si cum mana grea si inexorabila a destinului l-ar fi
apasat pe umeri, se prabusi in genunchi cu fata la rasarit si, cu mana ale
carei miscari erau controlate acum de o forta necunoscuta, incepu sa se
inchine. O data, de doua ori, de nenumarate ori, pana cand simti ca muschii
cedeaza si cazu la pamant. In vreme ce rasufla din greu, extenuat de
efort si de groaza, auzi deodata o voce departata, sosind de undeva de pe
campul pustiu din spatele lui. Auzea o voce barbateasca, profunda, intonand
grav, cu rezonante de bas un imn sau o litanie intrerupta la intervale
constante de un clinchet cristalin de clopotei. Era un calugar sau un preot
care canta si clatina ritmic o cadelnita. Fumul inmiresmat de tamaie ajunse
pana la sine. Statea inca in genunchi, parca implorand. Calugarul, insa, fara
sa-l ia in seama, trecu mai departe rostindu-si litania si cadelnitand, cu
ochii arzatori indreptati mereu inainte. Intr-un balans continuu, omul sfant
zvacnea bratul drept inainte si inapoi, sigur, ritmic, canonic. Karl avea
impresia ca in gesturile rituale distinge sensul hieratic al dogmei, prin
sugestie era atins chiar de duhul universului medieval.
Prin
fata ochilor infiorati ai memorie treceau cu rapiditate imagini de blestem si
erezie, tot ce tinea de trecut era rascolit si reactualizat. Apocalipsul
se lasa peste lumea ce nu o mai cunostea; privea in sine si ceea ce zarea era
straniu: un eu religios si dogmatic, o viziune de extaz si sfiala mistica in
fata interzisei transcendente.
Fara voie, Karl ingana rugaciuni onomatopeice, isi frangea mainile si se tara
in urma calugarului care se indrepta catre cimitir. Curand acesta disparu
printr-o crapatura in gard si tot atunci inceta si litania. Doar clinchetul
clopoteilor se mai auzea cand si cand.
In
mintea lui gandurile interferau confuz si spasmodic. Catava vreme fu incapabil
sa actioneze in vreun fel caci aproape isi pierduse ratiunea. Gandul dizgratiei
divine isi facu loc spontan, agresiv prin zapaceala din mintea sa starnindu-i o
spaima fara margini. Sari ca ars si incepu sa alerge spre crapatura prin care
disparuse calugarul. Isi agita haotic bratele intr-un mod ciudat, de parca nu
el ci un demon ce-l poseda le-ar fi zgaltait. Scotea strigate nearticulate, se
balbaia ingrozitor incercand astfel sa-l opreasca pe calugar.
In
cimitir era umed si picioarele i se infundau in pamantul moale. Se gandea cu
repulsie ca sub talpile lui zac trupurile descompuse ale mortilor si ca, daca
s-ar afunda mai adanc, ar calca prin trunchiuri dezmembrate de putreziciune.
Campul de cruci il infricosa. Alerga in nestire fara sa- si mai simta membrele,
prabusit intr-o totala confuzie, lipsit pana si de ghidul nesigur al
clopotelului. Nu mai auzea decat propriul gafait horcait contrastand cu
linistea funebra din jur.
Extenuat,
se opri pe bratele unei cruci. Era atat de obosit incat nici teroarea mistica
nu mai avea efect asupra lui. Imbratisa lemnul tare ca pe un sprijin nesperat
si nu mai dorea altceva decat odihna. Treptat, ritmul precipitat al respiratiei
i se calma si incet- incet incepu sa se linisteasca. Oare totul era
pierdut?
Printre
rasuflari, auzi deodata un sunet cunoscut. Atentia i se incorda, de undeva, de
aproape rasuna clar glasul calugarului inganand aceeasi litanie. Sunetele
grave se insoteau de o luminita ce stralucea difuz printre morminte. Ca
la un semn, langa sine se facu lumina si, infruntand stralucirea dureroasa
pentru ochii lui, vazu dintr-odata, in toate detaliile scena care il astepta.
Chiar in fata sa se afla o groapa de curand sapata si pe marginea opusa
calugarul care tocmai isi incheiase rugaciunea. Calugarul isi facu cruce, batu
o matanie, apoi se ridica in picioare si fara ezitare isi atinti ochii asupra
lui Karl. Acesta se inspaimanta; era pentru prima data cand ochii aceia
neinduratori, globuri de foc, arzatoare il priveau deschis in proprii sai ochi.
In ei se citea o porunca muta si fara echivoc: sa intre in groapa. Karl
scoase un urlet si, ca unul gata sa se inece, se agata de bratele crucii.
Picioarele insa ii alunecau pe marginea gropii, caci o gravitatie de neinteles
il tragea in jos. Pamant si cruci se amestecau intr-un amalgam inform,
ametitor, in care unica certitudine era crucea pe care o strangea cu disperare
la piept. Cand pocnetul apocaliptic al crucii care nu rezistase maleficei
atractii ii izbi auzul, scoase un tipat infiorator. Simti cum se prabuseste,
apoi izbitura, umezeala mormantului si mirosul de pamant reavan.
Strigatele ii erau inabusite de lopeti de pamant care ii intepeneau membrele cu
greutatea lor grozava si ii intrau in gura. Apoi un intuneric dens se asternu
peste constiinta sa.
Cand zorile spectrale au patruns in cimitir, se trezi langa o cruce
rupta. Usoara agitatie matinala, trilurile pasarilor trezite de soare
evocau un univers familiar si prietenos. Prea ostenit ca sa reactioneze,
retractil ca un caine batut, nu cuteza o vreme sa se bucure de voiosia
diminetii. Cu sufletul greu inca de intunericul si groaza noptii trecute,
privea cu rezerva si banuiala agitatia luminoasa a zorilor. Ceva apasator si
neplacut il tragea parca inapoi in tenebre si cosmar. Deodata intelese cauza
si, cu o tresarire ca de atingere serpeasca, se scutura de contactul cu bucatile
informe de lemn ale crucii langa care se trezise. Bucatile cazura care incotro,
unele pe spate, incat era imposibil sa citesti inscriptia. O presimtire
oribila, nedefinita ii paraliza miscarile. Nu indraznea sa citeasca inscriptia.
Cu gesturi fortate, de condamnat aseza bucatile se lemn in cruce, fara sa se
uite inca. O vreme privirea sa ramase suspendata deasupra crucii. Apoi ca atras
de un focar malign, caruia nu i te poti opune, cobori ochii incet, irezistibil
in jos.
Iesi din cimitir clatinandu-se. Afara, pe campul viran adia un vanticel
slab, la fel ca in ajun. Ierburile tremurau, dar fara aerul lor profetic.
Aurora dezvaluia un peisaj pasnic si indiferent. Sovaitor, merse pana la movila
pe care se odihnise seara trecuta si se aseza din nou. Nu era in stare sa
gandeasca nimic, doar un noian de senzatii obscure il cutreierau fara rost.
"Mai vino pe la mine sa stam de vorba. Poate voi avea ceva interesant
sa-ti spun..." auzi la un moment dat foarte distinct, de parca i-ar fi
soptit cineva. Tresari, apoi se ridica cu o expresie indoielnica pe figura.
Starui cateva clipe in nehotarare apoi porni ganditor spre cartierul cel
nou. Absorbit de reflexii nu baga de seama ca avea hainele manjite de
noroi uscat si atragea atentia trecatorilor. Ajuns in cartierul lui Johann,
cauta un reper care sa-i indice drumul catre locuinta acestuia. Atunci o
revelatie il tintui in fata dificultatii neprevazute si neverosimile de a nu-si
aminti adresa. Nelinistea isi infipse cangea in carnea sa si acum se
revarsa in sangele sau ca apa prin fisura unui dig.
Cu pretul unui efort urias se smulse din starea paralizanta de anxietate
ce-l cuprinsese si incepu o cercetare metodica, strada cu strada a cartierului.
Intra in mai multe blocuri, suna la mai multe apartamente starnind peste tot
mirare si iritare. Insistentele lui si aerul ciudat, semnele evidente inscrise
pe chipul lui de experienta incercata aveau darul de a provoca neincredere si
chiar teama. Multi il crezura ticnit, evadat dintr-un ospiciu, altii il luara
drept infractor. Mult n-a lipsit sa fie aruncat pe usa blocului afara de
cetateni indignati. Ajunse curand la concluzia ca daca Johann ar fi locuit
macar in acest oras, nu in acest cartier, si tot ar fi trebuit sa gaseasca un
indiciu cat de slab.
Dupa un timp, renuntand la cautare, se lasa cu totul acelei viziuni
cumplite, nelinistitoare pe care o luase cu el din cimitir, fara sa se
impotriveasca amestecului de fascinatie si oroare care ii cotropea
sufletul. Mergea pe strada abia observandu-i pe trecatori, lovindu-i adesea
cu umarul din neatentie. Oamenii se uitau cu mirare la tanarul murdar de noroi,
cu figura interiorizata, ratacita si mohorata, fara sa-i acorde prea multa
importanta. Iar el, simtindu-se absolut singur, inaintand parca se apropia de o
imagine vag luminata ca de palpairi de flacara, tot mai deslusita pe masura ce
distanta se scurta, crescand treptat, devenind o viziune dramatica si sumbra,
ale carei dimensiuni gigantice se desprindeau din umbra acoperind totul,
arzandu-i ochii cu mesajul ei inexorabil:
Johannes Bömches
geboren am 16 April 1867
verstorben am 18 October 1914