Angoasa

Ziua era de o luminozitate stranie, rece, aproape glaciala. Cu toate ca vremea se incalzise si noroiul se uscase, simtea ceva ca un frig patrunzandu-i in suflet. Uneori, cand indiferenta de gheata a lucrurilor il izbea mai puternic, era strabatut de fiori si incepea sa tremure de parca ar fi vrut sa se scuture de povara insuportabila a viziunii. Mergea pe strada oarecum mecanic, fara sa simta si parca fara voia sa. El insusi se simtea departe de sine, undeva aiurea, ratacit de trupul sau, care parea si el acum un lucru printre celelalte. Spaima imensa, irationala gonise intr-un iures abrupt, isteric, orice alt sentiment, orice alta idee pana cand, trecand de limita suporatabilului ajunsese la un absolut al groazei: indiferenta totala si muta care-l inconjura si pe care o vedea peste tot iesita din starea ei originara de ascundere.

Lumea il orbea prin irealitatea ei covarsitoare. Tacute, parasite de sensurile misterioase pe care crezuse ca le desluseste in arhitectura lor, edificiile orasului treceau pe langa el insiruite monoton, inzestrate cu acelasi mesaj de spaima, dovedindu-se toate fetele gaunoase ale nimicului. O lumina clara scotea la iveala toate intelesurile.

Pe langa marginea trotoarului pe care inainta apatic, trecu un autobuz ruland rapid si improscand in mers mocirla in care i se invarteau rotile. O rafala de stropi atinse in zbor o femeie care riposta imediat punandu-si bratele in sold si improscand la randul ei o ploaie de cuvinte murdare si blesteme asupra indolentului sofer. Se chirci in el insusi, inchise ochii, dar fara voie retinuse chipul schimonosit, grimasa groteasca si gesturile teatrale si acum viziunea intrezarita i se zbatea chinuitor inauntru: bale, spume inveninate, mlastina fetida de canalizare, convulsii de voma. Deschise ochii si viziunea disparu, dar rana persista ca o zbatere usoara in piept. Disperarea il coplesi si o durere ascutita de parca ceva s-ar fi rupt inauntru, il sageta in piept. “Doamne, nu mai pot!..Nu mai pot!” Se uita in jur disperat, implorand cu ochii, “Unde sa ma duc?” Se opri cateva clipe, dar impresia neplacuta ca toti trecatorii il privesc cu discreta mirare il facu sa porneasca din nou . “Daca m-as putea gandi la altceva!..” Se silea sa-si mute gindurile in alta parte, fiindca altfel, fara voia lui, ar fi alunecat intii treptat, apoi tot mai repede, abisal inspre ceea ce il inspaimanta mai tare.

La inceput privi schimbarea cu neincredere. Apoi cu teama sa nu se insele asupra ei, sau sa dispara brusc. Lumina solara capata tonalitati mai calde. Fragile nuante deschise, optimiste se strecurau printre nuantele verzi-sticloase in care suferinta vitrificase sufletul sau. Un fior de vitalitate i se raspandi in tot trupul inviorandu-l. Incepu sa zambeasca in vreme ce o usoara agitatie de ganduri se infiripa in el. Era ca si cum o aurora ar fi aparut la orizontul unor indepartate tinuturi arctice si ar fi inaltat stralucirea roza, blanda deasupra intinderilor de gheata.

“Daca totdeauna ar fi ca acum!...”, sopti el si fiinta ei de plasma incepu sa palpaie alaturi. Acum mergeau impreuna pe trotuarul circulat de putini trecatori, ea tacuta, cu privirile plecate, el impartindu-si atentia intre tacerea profunda de ganduri din sine si carnatia suava a chipului ei. Incepu sa-i vorbeasca pe un ton bland, melancolic, destanuindu-i o multime de ganduri pe care le pastrase anume pentru ea. Ochii ii erau luminosi privind-o si era tot ca o coarda intinsa, vibrand la cel mai mic semn venit din partea ei, atent, gata sa raspunda la orice gest schitat de ea, sa se muleze oricarei stari de spirit sau atitudini a ei. Incerca un sentiment placut, invaluitor, ca un balsam, o fericire calma, o tristete blanda, consolatoare. Parca un suras inperceptibil aparu pe chipul ei dar nu primi nici un raspuns.

Ar fi vrut sa mai spuna si altele dar ceva nelamurit il impiedica. Undeva era ceva fals, discordant. Catava vreme imaginea ei inca il insoti tacuta, dar deja inutila si straina. Apoi deodata disparu si el se trezi din nou singur, mai mult ca oricand singur, cu inca o speranta spulberata. Paloarea roza, interioara pe care sentimentele sale o proiectasera asupra lumii se destrama sub invazia albetii stranii ca de ceara a zilei. Lumina spectrala, pal verzuie se asternea din nou asupra lucrurilor, dezvaluindu-le in indiferenta si stranietatea lor.

Cand ajunse acasa, incerca o senzatie ciudata: in loc sa se elibereze de teama intr-o ambianta mai familiara simti o tristete adanca, un sentiment de groaza. Cu raceala dar si cu neliniste vedea cum legaturile afective cu locuinta sa, mai subtiri ca niste capilare se rup usor, aproape material, insotindu-se de mici, intepaturi de inima.

Cu gesturi lente se dezbraca de haine in sila si cu teama: S-ar fi simtit mai in siguranta, parca, imbracat. In propriul apartament era un strain. Era casa lui, o locuia de ani de zile, ii devenise o a doua natura dar acum ii provoca spaima ca un loc necunoscut, in care s-ar fi ratacit fara voie si ar fi lipsit de orice reper, de orice punct de sprijin. Se apropie de masuta lui de lucru si se aseza in fata teancurilor de carti si caiete. Un strat subtire de praf se depusese deja pe ele, de cand renuntase sa mai lucreze, ca la o sarcina ce-i depasea puterile. Gandul ca ar trebui sa le dedice daca nu in intregime, macar o parte din timpul sau ii provoca o spaima indescriptibila. Singura ocupatie care il mai atragea desi nu-i aducea nici o satisfactie, era scrisul, notarea impresiilor acumulate in timpul zilei. Deschise caietul pe care il folosea ca jurnal si ochii incepura sa-i alerge in josul paginilor. Fiecare pasaj insemna o zi, o noua experienta deznadajduita si o incercare de a se salva de haosul perfid, statornic spre care se indrepta inevitabil in ciuda convulsiilor. Reciti cateva note:

“Am cautat continuu sa obtin puritatea deplina a gandurilor si sentimentelor mele. M-am supus unei torturi sufletesti cum, poate, nici ascetii cei mai faimosi nu si-au impus-o si la capatul acestui efort speram ca voi deveni altul: mai bun, mai demn. Acceptam de buna voie sa ma lupt cu mine insumi sa ma inving, fara sa sper ceva pentru mine in lumea aceasta sau cealalta, numai pentru frumusetea ideii. Ca apoi sa observ cu surprindere ca am obtinut puritatea dorita. Dar cu ce pret! Eram mai murdar inainte, mai ticalos, dar puteam sa traiesc, puteam sa lupt si sa sper. Acum sunt ca si mort. Nimic nu ma mai atrage, nimic nu ma mai incita spre viata, nici un scop imanent sau transcendent. Sunt ca si mort, numai teama si anxietate. Cat de straina e puritatea aceasta ucigatoare si glaciala de viata mereu fierbinte si imunda! Si cat de straina e ea de insusi scopul meu!”...

“Poate ca sunt bolnav. Am simptome de schizofrenie. Ma urmaresc continuu aceleasi obsesii, care revin ciclic, ca o trauma sufleteasca imposibil de cicatrizat si, timp de cateva ore pe zi, traiesc cu groaza in mine. Mi-e teama adesea sa nu innebunesc, atat de terifiante sunt vedeniile care ma insotesc pretutindeni. Dar asta poate sa nu insemne nimic. Poate ca boala nu e neaparat o viziune distorsionata, falsificata asupra realitatii. Boala mea este mai curand receptivitate pentru o dimensiune neobisnuita a realitatii, una cat se poate de adevarata, dar nedorita, inacceptabila. A fi sanatos inseamna a fi orb, caci luciditatea distruge fiinta. A vedea, a fi deschis pentru adevar, inseamna a renunta la armura de desertaciune si orbire, de prostie si vulgaritate care ne protejeaza. Inseamna a lasa porti deschise prin care otrava cunoasterii sa patrunda in noi si sa ne distruga. Asa ca faptul ca as fi bolnav nu ma consoleaza. Eu nu vreau sa ma vindec. Nu vreau sa uit, sa-mi pun ochelari de cal, sa ma cufund in grosolania vitalitatii ca sa pot trai. Vreau ca ceea ce provoaca boala mea sa dispara. Vreau ca universul sa fie altfel. Dar asta e imposibil. E ca si cum as fi intalnit un obstacol absurd, monstruos prin neclintirea lui, in fata caruia am clacat...”

“Greseala, confuzie... Eroarea mea consta in a gandi in acest fel. Generalizez cu prea mare usurinta, pornesc de la un amanunt insignifiant -pentru altii, fiindca pentru mine totul aa devenit foarte semnificativ- si conchid de aici un cataclism aproape cosmic. Forma gandurilor mele e invariabila si decurge in felul urmator. Imi inchipui ca in ziua urmatoare am ceva de facut, sau pe moment imi trece prin cap o dorinta, sau ma gandesc la un tel, la un scop de implinit, oricum ceva ce implica o finalitate practica mai mult sau mai putin apropiata; atunci din interiorul meu intervine un duh sceptic care ma descurajeaza intrebandu-ma cu blazare: dar asta duce la o implinire intr-adevar esentiala, inseamna ea ceva important, fundamental pentru tine? Sau: oare toata viata ta va fi de-acum inainte o succesiune de realizari minore, o cursa continua in scopul atingerii unor jaloane relative, dar niciodata a unuia absolut? Ajuns in acest stadiu, mai departe totul decurge automat, alunec tot mai repede, ma prabusesc, imaginile si ideile se inlantuie intr-un fel de dialectica decadenta, inchegand in final o viziune integrala si consecventa asupra realitatii, o viziune disperata in fata careia cad fara un cuvant. Raman singur in fata unei imensitati sumbre a carei prezenta era mai bine sa n-o fi intrezarit.”

Inchise caietul si se lungi pe spate, lasandu-si picioarele sa atarne pe marginea patului si fixandu-si ochii in tavan. Starea de nesiguranta continua sa-l roada si nu reusea, oricat ar fi incercat sa-si indrepte firul gandurilor in alte directii. Incertitudinea, teroarea, sentimentul ca persista in eroare, pe o cale fara intoarcere nu-l slabeau si fara voie aceleasi concluzii descurajante ii reveneau obsedant. Ochii i se plimbau, cautand o ocupatie, fara sa insiste, ceva care sa-i ocupe atentia. Dar nu putea sa-si fixeze prea mult atentia asupra ceva, caci puterea coroziva a disperarii din el l-ar fi transformat intr-un obiect de teama.

Usa se deschise si o femeie in varsta, aproape baba, intra in camera. Se crispa nervos simtind ca prezenta batranei ii e nesuferita. Se rasuci in pat intorcandu-se cu fata la perete, prefacandu-se pe de-a-ntregul captivat de lectura. Acest gest lipsit de politete nu era numai expresia dorintei de a fi lasat in pace si singur, ci ascundea un motiv mai ciudat si mai grav: nu suporta sa vada o figura umana indeaproape si multa vreme. Adesea rautatea si prostia care se citeau atat de limpede pe chipul cuiva il dureau, il schinjuiau pur si simplu. Faptul ca trasaturile oamenilor isi trageau originea atat de adanc in Rau, incat fara indoiala ca si baza existentei lor se afla in el, ii provoca panica. Batrana trebalui prin camera catva timp, apoi se aseza pe patul lui. El tacea cu incapatanare. Femeia incerca sa intre cu el in vorba si ii adresa cateva cuvinte. El tacu mai intai, ca si cum n-ar fi auzit, apoi, cand ea repeta intrebarea, ii raspunse cu greu si in sila.

Batrana mai statu cateva clipe langa el, apoi ofta si parasi incaperea. Ramas singur, simti ceva ca un gol imens cascandu-se in sine. Iritarea il facuse dur si acum regreta, dar pe de alta parte intuia clar ca nu e in stare sa repare jignirea adusa si ca nici nu era capabil sa consoleze pe cineva. Era peste puterile lui. Se straduia sa-si risipeasca gandurile, concentrandu-se asupra cartii din care nu citise inca nici un rand:

“Oricat se straduiau oamenii gramaditi cateva sute de mii la un loc, sa sluteasca petecul de pamant pe care se inghesuiau acoperindu-l cu piatra de nu mai putea rodi nimic, smulgand orice firicel de iarba ce rasarea, imbacsind vazduhul cu fum de carbune si petrol, ciopartind copacii si alungand animalele si pasarile -primavara era tot primavara, chiar si la oras. Soarele incalzea, iarba inverzea si crestea oriunde n-o nimicea mana omului, nu numai prin parcuri dar si printre pavelele de piatra; mestecenii, plopii, malinii isi desfaceau frunzulitele cleioase si inmiresmate; pe ramurile teilor plesneau mugurii plini de seva; stancutele, vrabiile, porumbeii, simtind primavara isi cladeau voios cuiburile, iar mustele inviate de Soare bazaiau pe langa ziduri. Plantele, pasarile, gazele, copiii, toti erau veseli. Numai oamenii -cei varstnici, maturi- nu incetau de a se insela si de a se chinui unii pe altii si pe ei insisi. Pentru ei aceasta dimineata de primavara, aceasta frumusete a lumii daruita de Dumnezeu spre fericirea tuturor vietuitoarelor- frumusete care aduce cu sine pacea, buna intelegere si dragostea intre oameni- nu era un lucru sfant si insemnat....”

Renunta sa citeasca fiindca observa ca, departe de a-l distrage de la obsesiile sale, lectura ii aducea noi motive de teama. Solutiile derizorii pe care autorul le propunea pentru problema existentei il faceau sa se infioare. Gandul ca un om care scrie si se adreseaza constiintei celorlalti a putut sa creada cu tarie si sa-si intemeieze rostul vietii in iluzii atat de naive si mai ales posibilitatea ca el sa se lase orbit, cucerit de stralucirea lor mincinoasa il inspaimantau. Tolstoi a crezut in Dumnezeu, si-a frant indoielile si murind spera ca se va trezi in imparatia luminii. “Probabil ca randurile acestea au fost scrise la inceputul primaverii, in perioada asta a lui martie sau in primele zile ale lui aprilie”, observa el.

Oricum, se parea ca pentru el nu exista scapare. Oriunde se afla, oriincotro se ducea, vedeniile il intampinau mereu aceleasi. Pentru receptivitatea lui deviata din fagasul comun acestea erau insusi mesajul Existentei impregnat peste tot, apasatoarea si inacceptabila ei semnificatie ultima.

Afara era, ca si in sufletul lui, o vreme mohorata, umeda, din cauza careia pamantul era acoperit cu straturi de noroi zvantate de vant. Vanturile bantuiau teatrul lumii ca impasibile spirite sosite din tinuturile Indiferentei. Si din tot se ridica -de neinteles, fara nici un motiv- un verde dominant, o culoare inchisa ce intuneca orice fronde cromatice. Nimic nu era verde, nici cerul, nici aerul, nici pamantul clisos, zbicit pe alocuri, si totusi reproiectate in sine ii evocau aceeasi nuanta stranie.

Isi parasise din nou locuinta; nu spera decat ca nelinistea din sine sa se retraga macar cateva clipe in fata schimbarii si incercand noi impresii sa uite macar temporar de spaimele sale. Trecea pe langa casele cenusii, anoste, construite in stilul unui timp revolut si apasate parca de greutatea anilor scursi. Se apropia de marginea orasului. Casele erau tot mai rare, iar in indepartare cateva blocuri rasareau  dintre ele ca si cum s-ar fi sprijinit pe acoperisurile plesuve. Istoria, inconsecventa in desfasurarea ei aleatoare, sedimentase in mai multe etape acest cartier ciudat, amestec de desuetitudine de mahala si arhitecturi moderne. Privea cladirile si i se parea ca locuitorii lor duc o existenta fara timp si misterioasa. Traiau aici de o eternitate, contemporani cu toate  epocile, isi cunosteau vecinii  din vremuri imemorabile iar originea lor obscura, daca nu o notiune fara sens. Dincolo de ultimele case se vedea campul neted, intinzandu-se pana la limita orizontului, rareori intrerupt de movile de gunoi, iar cerul profund, albastru pal, il acoperea ca o cupola. Perspectivele vaste deschideau o priveliste aproape mareata.

Aproape ca nu-i venea sa creada, dar o calma jubilatie incepuse deja sa-l incalzeasca. O frantura de sublim, de intemporal coborase in sine si transfigurase realitatea. Cu cateva clipe in urma in fata sa aparuse umbra masiva, venerabila a Istoriei desfasurand Timpul din faldurile sale, acum spatiul se asternea la picioarele sale, invins de forta spiritului sau. Respiratia i se iuti, presimtea cu voluptate si teama extazul si percepea cu un vag tremur ca portile cunoasterii se vor redeschide pentru el. Se parea ca harul va cobori asupra lui. Atmosfera din sufletul sau se fluidizase si o muzica ca un imn al eliberarii, ca o oda a bucuriei de a trai era gata sa tasneasca. Din mareea de melancolie ce-l inundase, nucleele armoniei melodioase se intrupau si primele note ale triumfului tasnira spre cer victorioase.

Dar, cu disonante traumatice, imnul se franse si se prabusi in ecouri dizarmonice ca o schelarie metalica. Mareea de suava intemporalitate, aspirata ca de un turbion, se retrase destramand fragila armonie interioara, iar viziunea de extaz pe care o percepuse latenta se prezenta acum rasturnata: era singur pe un camp dezolant, un loc in care se acumulau gunoaiele orasului, mirosea urat si se lasa frigul. Un vant taios il patrundea pana la oase si trupul ii tremura infiorandu-se ca de o atingere descarnata si stranie. Vraja se stricase de la sine ca un castel din carti de joc.

Inaintase inconstient cativa kilometri si acum orasul ramasese in urma ca o parere, ca o macheta, mai mult joc de cuburi decat oras adevarat. Peste tot pamantul era acoperit cu un strat constant de murdarie menajera si un miros iute se inalta staruitor. Usor ametit, se uita de jur imprejur descriind o volta completa, cuprinzand intreg Universul intr-o viziune circulara. Era singur intre pamant si slava, si singur cu ea, cu angoasa. Pentru o clipa avusese iluzia ca s-ar putea elibera de constrangerea ei evadand intr-un spatiu superior si acum isi platea naivitatea. Simtea din nou ceva verzui plutind in aer, verde inchis amestecandu-se inefabil cu teroarea adanca din el. Si deodata pricepu talcul asociatiei si in fata ochilor sai se inchega imaginea unui ocean arctic, verzui, insusi oceanul destinului sau. Timpul incepu sa se dizloce si sloiuri verzui se desprinsera din crusta de gheata. Treceau prin fata ochilor lui lenese, indiferente in timp ce el tremura sub impresia terifianta a vedeniei. O dureroasa iluminare ii dezvaluia integral ceea ce pana atunci cunoscuse doar partial: intreaga lui viata, posibila configuratie a destinului sau se asternea inainte, dispusa sub semnul acelei zdrobitoare semnificatii a carei umbra incerta il terorizase atat. Si sub povara acestei nedorite intelegeri, incepu sa se clatine.

De acum incolo totul avea sa decurga aparent normal, pe fagasurile obisnuite ale unei existente cat se poate de banale: isi va termina facultatea, va obtine un post relativ bun, pe masura ambitiilor lui, apoi se va casatori si tot asa pana la moarte. Aceasta farsa penibila se numeste viata si el se va integra, detinand un jalnic rol de marioneta intr-un spectacol absurd, dedicat poate Neantului sau unui Cosmos perfid si oricum, impenetrabil. Nimic, in nici o directie nu se intrevede o scapare, cercul lumii va ramane inchis pentru totdeauna, un cerc de fier ce nu permite evaziuni din incinta sa. Toti oamenii se nasc si mor, vin din necunoscut, isi desfasoara programul latent, stereotip, cu care au fost inzestrati la nastere, apoi se sting, dispar. Isi desfasoara posibilitatile interioare in existente, aspira la diferite idealuri mai mult sau mai putin nobile, doresc, spera, se zbuciuma in cautarea a ce cred ei ca ii va face fericiti, apoi, dupa o viata de cautari si deziluzii mor, spiritul care i-a animat se descompune fara sa fi avut macar o satisfactie majora, o implinire reala, si in urma lor rasar altii ca sa ia de la cap ratarile predecesorilor. Unii sperau ca prin moarte vor trece intr-o lume in care traiul lor mizer si absurd va continua indefinit, de parca universul ar fi avut obligatia morala de a perpetua plaga intinsa de ei pe suprafata planetei, iar ateii nici nu-si puteau imagina o fericire mai mare decat aceea oferita de aceasta viata. Toti erau esecuri, luptau crezand ca o fac pentru ei, pentru binele lor, se zbuciumau inutil, isi aduceau aportul insignifiant la dezvoltarea si implinirea unei lumi care nu i-a gazduit decat temporar, apoi se retrageau definitiv in neant. Si toate acestea se petreceau neschimbate de la inceputuri si probabil ca tot asa va fi pana la sfarsit. Sfarsit? Care sfarsit?

Simti ca, ajunsese la capatul iluminarii si ca revalatia ii destainuise in intregime semnificatia vietii si ca de aici inainte nu mai urma nimic, nu il mai astepta nimic. Coborase spre prapastiile cunoasterii ultime, deslusise samburele impalpabil al vietii si aici cursul fulguratiei se intrerupse: din spatiul incertitudinilor se agrega tot mai distinct un Chip.

Se zgudui. Realitatea se transfigurase si in spatele ei, in afara ei, se vedea prin cortina translucida insusi manuitorul sforilor, dirijorul din culise: un Judecator impasibil si arbitrar, un Demiurg natang sau pervers ce manipuleaza fara scrupule, viata, materialul pe care il foloseste pentru scopurile sale. Fiecare om e pentru el un sens util, un posibil aport pentru realizarea telurilor de neinteles pe care le urmareste. Pe fiecare il inzestreaza  cu nostalgia implinirii supreme, a scopului pe care numai El il poate cunoaste in intregime, dandu-i fiecaruia iluzia ca e un sens final, nu un sens util, utilizat, ca astfel sa fie capabil sa-si duca la bun sfarsit misiunea. Din sensurile lor marunte el isi compunea un Sens rezultant, din suma de existente minuscule suprapuse inchega un model universal, dar pentru ei, pigmei folositi ca piese de joc pe tabla de joc a Cosmosului, nici un sens major, nici un adevar la care sa aiba acces in intregime ci numai o obscuritate perfida in care sa-si poata proiecta dorintele refulate. Totul va fi la fel, intotdeauna, o infinitate de tragedii nestiute, consumandu-se invariabil sub tutela indiferenta a Judecatorului divin.

Dar el, care a reusit sa smulga valul realitatii si sa priveasca adevarul ei ultim nu mai putea fi inselat si va cadea victima propriei sale dorinte de cunoastere. Cateva clipe starui cu privirile infipte in vazduh, cu ochii goi, cu respiratia taiata, cu sufletul palpitand, sperand, poate, un mesaj transcendental al divinitatii care sa-i infirme concluzia sau, din perversitate, sa i-o confirme, apoi se prabusi ca secerat la pamant. Mana i se inclesta in pamantul clisos iar cu gura musca din pamantul presarat cu gunoaie. “Ticalos!...” murmura in clipa de suprema incordare, apoi o usoara convulsie il zgudui si se linisti ramanand asa, in pozitie orizontala, cu fata la pamant. Incremenise.

Dupa cateva ore un cetatean care trecu prin apropiere, observa cadavrul si anunta autoritatile. Putin mai tarziu sosira masinile de politie, o ambulanta si o duba pe care erau inscrise cuvintele: “Laborator criminalistic”. Tarziu, dupa ce trupul fu pus pe targa si dus cu ambulanta, tot mai era agitatie. Curiosii se apropiau, intrebau cate ceva, discutau intre ei, se sfadeau apoi plecau. Spre seara ultimele masini de politie demarara lasand locul liber.

Acum era liniste, foarte multa liniste. Totul in jur se pastrase intact cu exceptia urmelor de pasi si a urmelor lasate de ghearele si dintii lui. Lucrurile se cufundara in inertia lor obisnuita. Doar vantul flutura indiferent hartiile imprastiate printre gunoaie. Iar cerul se intuneca treptat.