De la Kirillov la Meursault

sau

Acceptarea provocării

          Eseul meu se fundează pe ideea unei afinităţi profunde şi semnificative între personajul Kirillov din Demonii de Dostoievski şi Meursault din Străinul de Albert Camus. Lucrarea nu se vrea o explorare a unei tipologii ci proneşte de la ideea unor aspecte comune ale celor două personaje pentru o investigaţie filozofică. De fapt Kirillov şi Meursault nu sunt personaje în adevăratul sens al cuvântului ci idei încarnate -lucru pe care Dostoievski l-a şi mărturisit. Impresionant însă, cum această hieratizare a realităţii cu consecinţa unor personaje atât de austere nu le scade autenticitatea, şi chiar puterea de a crea cititorului sentimentul unei intropatii. Autenticitatea lor rezidă, atunci, în altă parte. Voi încerca să argumentez că afinitatea personajelor este o cheie care ne poate introduce în miezul chestiunii.

          Afinitatea merge în realitate mai departe de graniţele purei afinităţi, revelându-se ca o afinitate tulburătoare, aşa cum arhetipul platonic rămâne identic cu sine în multiplicitatea întrupărilor. Kirillov este o provocare acceptată de Camus. Meursault este o predicţie a lui Dostoievski. Spunând aceasta eu mă leg inclusiv de preocuparea deosebită a lui Camus pentru Kirillov din Mitul lui Sisif şi în general de aplecarea sa asupra romanului Demonii. Analizându-l pe Kirillov Camus pare să nu acorde nici o atenţie faptului că acesta face parte din galeria personajelor demonice ale lui Dostoievski, deci mai curând cu o conotaţie negativă. Singura explicaţie este că ceea ce apare negativ la Dostoievski, la Camus devine pozitiv. Camus îl valorifică pe Kirillov în Mitul lui Sisif în sensul ideilor sale şi mai târziu va crea un personaj care îi va prelua multe trăsături -Străinul său- ceea ce nu înseamnă că Meursault e un plagiat ci mai degrabă demonstrează caracterul de neevitat al asemănării.

          Când Dostoievski l-a creat pe Kirillov îmi imaginez că a făcut-o cu nelinişte, sub stăpânirea unei fascinaţii pa care încerca s-o domine. El l-a întrevăzut pe acest posibil om, această potenţială şi inerentă aventură a sufletului omenesc, al cărui adevăr rivaliza cu cel al Mântuitorului şi-l putea învinge. Un om nou şi o nouă construcţie a turnului Babel se aflau în această presimţire a sa.

          Trebuie să-i recunoaştem lui Dostoievski onestitatea sa de creator. Dacă de multe ori şi-a permis să-şi caricaturizeze adversarii cu umorul său absurd, în confruntările decisive el a riscat tot, oferindu-i adversarului toate atuurile, toate argumentele de care acesta putea dispune. Dostoievski s-a temut de acest om nou apărut în secolul necredinţei şi al cărui triumf ar însemna, poate pieirea neamului omenesc şi negarea adevărului creştin. Dar a avut curajul şi suprema corectitudine de anu diminua strălucirea acestui persoanj redutabil. Kirillov e blând şi inofensiv şi totuşi un adversar redutabil.

          Chiar şi defectele sale, care sunt toate semnificative, nu îl scad. Kirillov se exprimă defectuos, nu pentru că n-ar cunoaşte rusa ci pentru că nu simte sufletul limbii. El e străin de lumea concretă şi nu sesizează ceea ce se întâmplă în jurul lui (asasinarea lui Chatov) nu din lipsă de inteligenţă sau dintr-un raţionalism prezumţios şi amoral (ca la Piotr Verhovenski) ci pentru că e absorbit de înalte speculaţii. Atunci când se aplică concretului, intuiţia sa e totdeauna justă şi pătrunzătoare. Şi dacă totuşi Kirillov dă adesea dovada unor lipsuri penibile, provocând celor de faţă sentimentul unei inadecvări şi a unei absenţe inefabile, -aceeaşi lipsă pe care a remarcat-o prinţul Mâşkin într-o discuţie cu un ateu, “om cult şi sensibil”, dar care părea să fie mereu alături de subiectul discuţiei- e pentru că prin necredinţa sa s-a depărtat de “izvoarele vieţii”.

          Dar toate aceste deja nu mai au importanţă. Adevărul lui Kirillov e prea puternic şi trăieşte prin sine. Intensitatea afirmării trece dincolo de astfel de obiecţii. În ciuda înfrângerii sale, Kirillov rămâne. De aceea Camus îl va prelua cu un entuziasm febril.

          Kirillov este acel ateu perfect care se situează pe treapta a doua după credinciosul perfect în ierarhia spirituală sui-generis a părintelui Tihon. El este dualul, geamănul spiritual al personajelor luminoase ale lui Dostoievski.

          Meursault, străinul, se distinge, ca şi Kirillov, prin incapacitatea sa de a minte. El mărturiseşte rpin toată fiinţa sa, el poate spune, ca Mântuitorul, că el este adevărul.

          (Aici simt nevoia unei paranteze. Comparaţiile cu Iisus Hristos când e vorba de aceşti opuşi ai lui, deschid problematica complicată a relaţiei dintre ideologii anticreştini şi personalitatea lui IIsus. E aproape o tradiţie ca aceşti gânditori care atacă învăţătura lui Iisus să-l aprecieze cu totul altfel ca persoană. Nietzsche, care în AntiHristul său nu avea decât cuvinte de laudă pentru Iisus, Kirillov, care privea în extaz chipul Domnului din icoane şi Albert Camus, deşi nu prin Meursault ci prin judecătorul penitent din Căderea, confirmă regula. Încă ceva. Se poate observa că i-am citat fără a clipi pe Kirillov şi pe Meursault alături de gânditori care au existat cu adevărat, ceea ce e surprinzător şi interesant chiar şi pentru mine. Cred că asta arată odată în plus autenticitatea acestor personaje care ne par gânditori de referinţă alături de filozofi reali. În acelaşi timp să notăm ca gândirea acestor personaje nu se poate confunda cu cea a creatorilor lor. Camus dar mai ales Dostoievski au imaginat pentru personajele lor sisteme filozofice ficţionale în acelaşi fel în care se poate imagina un personaj, o situaţie dramatică sau o tramă epică. Atitudinea acestor scriitori faţă de sistemele de gândire imaginate e ca faţă de orice altă creaţie a lor nu de adeziune intelectuală ci de semnificare artistică.)