Timpul în literatura lui Dostoievski

Şi îngerul… a jurat… că nu va mai fi timp.

Apocalipsa, 10.5-6

 1. Justificare

Se stie cã literatura lui Dostoievski este profund filozoficã fãrã a înceta sã fie totodatã literaturã purã de înaltã calitate. Dostoievski n-a scris propriu-zis filozofie dar pe seama lui s-a scris filozofie. În cartea sa, Filozofia lui Dostoievski, Berdiaev articuleazã aproape un sistem filozofic dostoievskian. Problema care se pune atunci, este de ce Dostoievski însusi nu a scris un tratat de filozofie sau, dacã tot ce avea de spus se aflã deja în cãrtile sale, ce rost mai au tomurile scrise despre el, care oricum doar extrag filozofia deja existentã în literatura sa.

Un început de rãspuns ar fi cã Dostoievski era eminamente un artist care nu gândea în concepte ci direct în elemente dramatice. O idee îi apãrea deja întrupatã într-unul din acele personaje hieratice ale sale aproape fãrã carne, desi halucinant autentice, sau sub forma nodului conflictual pe care acea idee îl genereazã între oameni reali. Prin urmare, o justificare minimalã a lui Berdiaev, Camus, Sestov si altii ca ei este aceea cã au tradus în termeni conceptuali, sintetici ceea ce la Dostoievski apãrea implicat inextricabil în viatã, în concret. Oficiul lor ar fi atunci acela de traducãtori din limbajul artei în acela al filozofiei.

Dar lucrurile nu sunt asa simple. Cine a citit Filozofia lui Dostoievski de Berdiaev sau Mitul lui Sisif, capitolul dedicat lui Kirillov, numai impresia de redundantã nu regãseste. Acesti analisti aparenti aduc ceva nou cu certitudine. Glosând pe marginea lui Dostoievski ei creazã. Si aceasta se întâmplã nu pentru cã personalitatea lor debordantã nu se poate abtine sã nu contamineze tot ce atinge, nu pentru cã ei îl folosesc pe Dostoievski ca pe un pretext pentru a-si impune propriile idei. Din nou, o examinare atentã a textelor ne va convinge cã ei nu ies din domeniul circumscris de Dostoievski, nici mãcar din termenii si formulãrile sale.

Acum a rãmas loc numai pentru o singurã explicatie. Dostoievski, tocmai în calitatea sa de artist, a putut sã ajungã cu investigatiile sale mai departe decât multi gânditori. Sunt adevãruri care nu pot fi exprimate decât prin simboluri concrete. Filozofia cu greu sparge paradoxuri pe care arta le întrupeazã si care la rândul lor îi dau artei fertilitate. La artistul autentic intuitia e mai bogatã si merge mai departe decât ratiunea sa. Artistul e depãsit de arta sa. Tocmai fiindcã Dostoievski a renuntat sã rezolve unele din enigmele vietii a reusit sã le încorporeze în literatura sa, sã le asimileze.

Un exemplu frapant este un episod din Fratii Karamazov. Relatia dintre staretul Zosima si novicele Aliosa Karamazov, discipolul sãu preferat, este izomorfã cu relatia dintre Dumnezeu-Tatãl si Isus Hristos. Ca si Dumnezeu-Tatãl, staretul îl trimite pe fiul sãu întru spirit, Aliosa, în lume contrar dorintei acestuia de a se retrage între zidurile mãnãstirii si a-si cãuta mântuirea pe calea mortificãrii trupului si a disciplinei spirituale. Ca si Isus, Aliosa vede aceastã trimitere în lume ca un sacrificiu pe care si-l asumã, desi nu cu inima usoarã. Zosima îi spune cã, odatã în lume, va trebui sã se si însoare, adicã sã devinã om, sã se întrupeze. Zosima îl însãrcineazã pe Aliosa ca sarcinã imediatã sã aducã pacea între fratii sãi si pe lungã duratã sã caute fericirea în suferintã. Dar aceste rudimente de explicatie sunt departe de a face clar întreg gândul staretului. Aliosa se supune dar nu întelege, cel putin nu de la început. De ce tocmai el, poate cel mai bun dintre învãtãcei sã fie îndepãrtat de mãnãstire? Tocmai de aceea, fiindcã era cel mai bun. Se vede cã de fapt n-avem aici nici o explicatie, în schimb misterul misiunii cristice e încorporat. Stim cã Dumnezeu în loc sã-L pãstreze lângã Sine a trimis pe cel mai iubit fiu al Sãu sã-si dea viata pentru omenire si în felul ãsta sã ne mântuiascã. Stim asta dar suntem departe de a o întelege. Cum suntem salvati dacã Isus s-a jertfit pentru noi, de ce a fost trimis El si nu altcineva, si în general gândirea divinã sunt paradoxuri impermeabile pentru mintea noastrã. Doar intuitia artistului, cãlãuzitã de har poate arunca putinã luminã asupra acestui mister.

Din aceastã perspectivã, a intuitiei luminofore, literatura dostoievskianã devine un dat ca natura însãsi. Asa cum probele aduse de un explorator din tinuturi primejdioase sunt analizate de savanti care extrag din ele informatii noi, neredundante, care nu sunt strãine muncii exploratorului, nu o neagã ci o împlinesc, filozofii se pot apleca asupra lui Dostoievski ca asupra unei mãrturii extraordinare asupra sufletului omenesc si din studiul ei ca atare pot apare lucruri noi si remarcabile. Spiritul sãu nelinistit si creator a explorat profunzimile sufletului omenesc ca sonda Voyager limitele sistemului solar. Datele aduse din aceastã expeditie temerarã vor ajunge pentru sute de ani cercetãtorilor si analistilor, pânã când îi vor fi epuizate toate semnificatiile.

2. Durata dostoievskianã

Actiunea romanelor dostoievskiene (mã refer aici în primul rând la marile sale romane, scrise în perioada deplinei maturitãti artistice: Crimã si pedeapsã, Idiotul, Demonii si Fratii Karamazov) nu se petrece în timpul obisnuit. Ea se desfãsoarã într-o duratã calitativã à la Bergson, cu proprietãtile speciale, într-un ritm mult mai intens. Personajele se întâlnesc de multe ori pentru prima datã în chiar ajunul actiunii, converg concentric din toate pãrtile în reuniuni fortuite (vezi capitolul O reuniune fãrã rost cu care începe epica Fratilor Karamazov) unde lucruri grave si esentiale se vor petrece. În viatã suntem într-o continuã trecere superficialã, grãbitã, fãrã semnificatie. La aceste reuniuni fortuite timpul, însã, se opreste din cauzã cã intensitatea existentei creste brusc nemãsurat. Timpul se dilatã si dintr-o datã avem la dispozitie tot timpul din lume. Când se întâlnesc la restaurant, Ivan îi spune fratelui sãu Aliosa: "Mai avem timp berechet pânã atunci. O eternitate întreagã, nemurirea". În Demonii, când Satov primeste mult asteptata vizitã a lui Stavroghin, îi spune acestuia: "Suntem douã fiinte care ne-am întâlnit în infinit… pentru ultima datã în aceastã lume". Adesea reuniunea personajelor este doar temporarã si de scurtã duratã urmând ca apoi sã nu se mai reîntâlneascã. Abia se cunosc si totusi devin inseparabili, scurta lor relatie se naste deja antologicã, pare o relatie de o viatã. Intensitatea actiunii proiecteazã pentru o clipã personajele în afara timpului, într-un fel de eternitate unde faptele au o semnificatie durabilã.

Cititorii Fratilor Karamazov ar putea fi surprinsi sã afle cã actiunea acestui roman fluviu de o mie de pagini se petrece practic în numai patru zile plus procesul si epilogul. În Crimã si pedeapsã sunt descrise numai zece zile din viata lui Raskolnikov. Prima din cele patru pãrti ale romanului Idiotul –în care aproape toate personajele apar si interactioneazã, intriga e complet schitatã si avem un deznodãmânt care încheie istoria rotund– se desfãsoarã în numai o zi în decursul cãreia cele mai multe personaje se întâlnesc atunci pentru prima datã. Concentrarea dramaticã este extraordinarã, cititorul nu are timp sã rãsufle. Când credeai cã intensitatea dramaticã a atins punctul culminant, un nou conflict apare care schimbã radical datele problemei. Dostoievski nu-si dozeazã efectele, ducându-ne dincolo de catharsis, dacã mã pot exprima asa. (Desi tot Dostoievski e maestrul tãcerii si al absentei, ca în ultima noapte a lui Svidrigailov de dinaintea sinuciderii.)

Se poate vedea cã în aceastã dilatare a timpului sunt douã momente distincte si de importantã diferitã. Unul este aglomerarea dramaticã, care, desi spectaculoasã, tine mai curând de conventia scenicã; romanele lui Dostoievski au un caracter mult mai pronuntat dramatic decât epic si pot fi usor adaptate pentru teatru. Al doilea, mai important, este calitatea a ceea ce se întâmplã. Ceea ce se petrece se petrece pentru totdeauna, iesind din cadrul duratei obisnuite, iradiind în eternitate.

3. Inversarea timpului. Iesirea din timp

Episodul discutiei dintre Ivan Karamazov si diavol, in Fratii Karamazov, este poate cel mai remarcabil moment al romanului si una dintre cele mai faimoase bucãti din literatura dostoievskianã. Mai putin cunoscut este faptul cã aceastã discutie este forma finalã a unei idei care a avut o lungã gestatie. Înaintea lui Ivan, Stavroghin a avut aceeasi vedenie dar mai slab conturatã, iar si mai înainte a avut-o Raskolnikov, însã abia schitatã. Aceastã vedenie are o caracteristicã bine definitã prezentã în toate cazurile enumerate. Este diavolul rusesc, rãul histrion care, spre deosebire de omologul sãu apusean, Mefisto, care încercând sã facã rãul sfârseste prin a face bine, dimpotrivã, e plin de bune intentii dar faptele au consecinte rele. Acest drac neserios si mãscãrici, dar malign totodatã, stârneste mânia celui bântuit pentru cã acesta recunoaste în vedenie propriile sale scãderi. În constructiile sale filozofice impecabile, în morala sa revolutionarã a omului nou, Ivan întrevede un drac sordid fãcând cu ochiul. În gândirea sa elevatã ghiceste o laturã ignobilã, dezonorantã. Nu e de mirare cã asta îl scoate din minti. În confesiunea sa cãtre cãtre pãrintele Tihon, Stavroghin vorbeste despre o vedenie asemãnãtoare cu a lui Ivan, o fiintã rea, batjocoritoare, pretins rezonabilã, care deasemenea îl iritã nespus. Raskolnikov, primul cronologic, simte doar o prezentã iritantã atunci când e singur.

Urmãrind aceastã evolutie a halucinatiei la diverse personaje, ceea ce te izbeste este cã, dacã în cazul lui Ivan avem toate datele la dispozitie si întelegem natura vedeniei si reactia lui, în cazul celorlalti doi, si în special al lui Raskolnikov unde nu avem decât o aluzie, rostul vedeniei nu e inteligibil. Dacã Dostoievski nu ar fi apucat sã scrie Fratii Karamazov, probabil nu am fi înteles niciodatã prea bine acea mãrturisire ciudatã a lui Stavroghin, iar prezenta care îl irita pe Raskolnikov nici nu am fi observat-o. (Aceasta deschide posibilitatea fascinantã dar frustrantã ca multe alte aspecte misterioase din literatura lui Dostoievski sã fi fost lãmurite dacã scriitorul ar fi trãit mai mult si ne-ar fi dãruit romanele care la moartea sa erau în fazã de proiect, si ar fi avut astfel timp sã-si clarifice obsesiile si descoperirile sale si sã le punã într-o formã mai accesibilã). E ca si cum sensul curgerii timpului ar fi fost inversat. În general trecutul determinã viitorul si nu invers. Viitorul este inclus în trecut. Dacã vedenia diavolului ar fi fost o constructie romanescã ce s-a maturizat în timp, atunci am fi vãzut întruchipãri succesive ale ei, fiecare suficiente siesi. Evolutia ei însã, sugereazã mai curând aparitia unei nave la orizont. Întâi vezi fumul, apoi cosurile, în sfârsit nava însãsi. Abia în final, când vezi nava întreagã, ceea ce ai vãzut partial înainte capãtã sens. Treptele maturizãrii artistice ale unei idei sunt de asteptat sã aparã altfel. Revenind la metafora navei la orizont, în acest caz, ar trebui sã vedem nava pe de-a-ntregul tot timpul, dar întâi ca o corabie, apoi ca un vapor cu aburi, în sfârsit ca un crucisãtor nuclear.

O explicatie materialistã ar fi aceea cã Dostoievski însusi suferea de o boalã nervoasã care s-a agravat în timp si despre care el s-a confesat în romanele sale. Astfel în fiecare roman avem descrise fazele succesive ale maladiei sale si abia în final când se manifestã plenar putem da un diagnostic corect. Dar, argumentând împreunã cu Svidrigailov si Mâskin (asupra acestui punct vom reveni), boala de fapt nu explicã nimic. Atasând un nume, o etichetã problemei nu înseamnã cã am rezolvat-o.

Evolutia halucinatiei sugereazã mai curând un avans pe o linie devolutivã, discursivã. Nu o desfãsurare în timp ci una în spirit. Scriitorul, în investigatiile sale, face o descoperire importantã. Nu sesizeazã de la început întreaga ei semnificatie, dar cu ajutorul intuitiei sale artistice face progrese în revelarea ei. Din nou gânditorul e depãsit de artist. Înainte de a avea probe de adâncime avem probe de suprafatã. Ideea este întreagã, undeva în afara timpului, într-un cer platonic dar se reveleazã treptat, dimensiune cu dimensiune.

La sfârsitul primei sale vizite la Sonia, Raskolnikov îi promite cã, data viitoare când va veni, îi va spune cine a ucis-o pe Lizaveta, si mai mult, cã a ales-o pe ea drept confidentã de pe vremea când Lizaveta încã trãia, când se afla în cârciumã cu Malmeladov, tatãl Soniei, si el îi povestea despre fiica sa. Aici avem de-a face din nou cu un fel de inversiune temporalã. Raskolnikov vorbeste în termeni categorici dar de fapt alegerea Soniei drept confident era în timpul discutiei cu Marmeladov doar un gând confuz, mai mult un sentiment si doar ulterior gândul i s-a limpezit. Adesea nu realizãm decât mult mai târziu ceea ce am intuit.

Încã si mai discret, si mai adânc disimulat în text, gãsim un alt indiciu de inversiune temporalã. În Crimã si pedeapsã, Raskolnikov, când se duce la bãtrâna cãmãtãreasã Aliona Ivanovna, viitoarea sa victimã, sã facã o repetitie a actiunii sale, are la un moment dat premonitia urmãtoarei vizite, cea decisivã. Clinchetul clopotelului soneriei îi aminteste de sunetul pe care avea sã-l audã când avea sã comitã într-adevãr crima: "Dar, de când nu mai fusese pe-acolo, tânãrul nostru îi uitase sunetul, si acum clinchetul acesta ciudat îi aminti parcã ceva, îl fãcu sã-si închipuie clar…si tresãri; nervii îi erau foarte slãbiti". Pare asa simplu sã iesi din timp si sã ai acces la viitor, n-ai decât sã uiti în ce timp trãiesti! Raskolnikov era si el bolnav nervos, era în ajunul izbucnirii unei febre cerebrale. Dar la el ca si la Ivan, boala pare sã fie, asa cum sustinea Svidrigailov, un prilej pentru manifestarea unei alte lumi: "Ei, dar dacã se îmbolnãveste, dacã se stricã ordinea pãmânteascã normalã a organismului, cât de cât, imediat începe sã se manifeste posibilitatea unei alte lumi; si cu cât e mai bolnav, cu atât are mai multe puncte de contact cu cealaltã lume". Slãbit de boalã, Raskolnikov devine tot mai putin temporal. Intrã într-un fel de confuzie discursivã în care timpii se amestecã deconcertant. Nu numai cã îsi aminteste viitorul dar uitã trecutul sau trãieste ca prezent ceea ce nu mai e demult actual.

Mult mai accentuate regãsim aceste trãsãturi la Ivan Karamazov legate de conversatia sa cu diavolul. Existã un amãnunt care este extrem de semnificativ. Conversatia cu diavolul e întreruptã de vizita matinalã a lui Aliosa. Ivan îi povesteste febril lui Aliosa discutia pe care tocmai a avut-o cu necuratul. Cititorul constatã însã repede cã Ivan nu relateazã faptele asa cum au fost. El adaugã de la sine multe lucruri noi pe care le integreazã din mers tabloului pe care îl avea în minte si odatã integrate ele îi apar ca zidite acolo. De exemplu, sustine cã diavolul i-a vorbit despre sinuciderea lui Smerdiakov, desi vestea acestei sinucideri abia îi fusese adusã de Aliosa. Când fratele sãu îl întreabã cum e posibil asta, Ivan îsi apãrã pozitia foarte vehement fãrã sã ofere însã argumente.

Stim cã Ivan arãta deja semne de alienare si e usor sã punem totul în seama delirului. Dar, din nou, ipoteza bolii este o falsã explicatie. O explicatie mai tentantã este aceea cã o conversatie cu diavolul este un eveniment metafizic si atunci trebuie sã fi avut loc în afara timpului. Or dacã a fost asa, ea n-a avut o desfãsurare cronologicã definitã, ci a fost o discutie totalã, integralã, discursivã. Desfãsuratã în timp ea ar putea avea mai multe variante, fiecare corecte si care numai însumate ar alcãtui adevãrata discutie. Acea discutie ar fi atunci infinitã. Adãugirile lui Ivan trebuie sã îndeplineascã doar o conditie de plauzibilitate ca sã fie adevãrate, fiindcã într-o discutie infinitã toate valentele subiectului sunt epuizate mai devreme sau mai târziu.

Confuzia timpilor, transformarea sensului timpului într-o conventie sunt atunci doar o etapã provizorie, telul final fiind iesirea din timp. Dostoievski a tânjit dupã aceastã iesire din timp, cãtre "o lume desãvârsitã si plinã de slavã". Iar în romanele sale a cãutat sã captureze frânturi de eternitate întrevãzute din lumea cealaltã.

4. Concluzie

Una din aspectele vietii personale a lui Dostoievski care a avut o mare influentã asupra operei sale este maladia gravã de care suferea, epilepsia. Multi din eroii sãi sunt epileptici: Mâskin, Kirillov, Smerdiakov, buni si rãi deopotrivã. Mai mult decât atât, în romanele sale scriitorul se apleacã asupra unui fenomen legat de epilepsie, pe marginea cãruia creazã o întreagã filozofie: starea de extaz premergãtoare unei crize. În acea secundã dinaintea crizei, spun eroii sãi, toate facultãtile sufletului sunt ridicate la un nivel nemaiatins înainte de intensitate, armonie si plenitudine. "Momentele de armonie vesnicã" de care vorbea Kirillov, "extraordinara iluminatie" si "seninãtatea înãltãtoare" a lui Mâskin, sunt pentru ei mult mai mult decât simptomele unei boli, sunt un prilej, ce e drept, accidental, de a accede la o existentã superioarã. Extazul dureazã doar o clipã, dar intensitatea cu care e trãitã o face infinit de bogatã. Într-o astfel de clipã de extaz timpul pare abolit si îti poti face o idee despre ce poate fi viata în rai. Mâskin, citând versetul din Apocalipsã care stã în fruntea acestui eseu, îi gãseste un înteles prin prisma experientelor sale prilejuite de crizele de epilepsie. La încheierea Veacului nu va mai fi timp, nici degradare. Nu va mai fi moarte, nici nastere si nici evolutie cãci telul va fi atins. Datoria noastrã e sã tintim cãtre pogorârea acestei lumi de slavã vesnicã în temporalitatea noastrã prin fiecare faptã.