Radacinile Ordinului cistercian coboara pâna in jurul anului 1100. Europa apuseana traia vremuri tulburi. Ordinele calugaresti anterioare uitasera de cele religioase si de grijile sufletului, putine manastiri ramasesera credincioase regulei benedictine in puritatea ei de la inceputuri, formulata de Benedict de Nurcia: "Cu cât sporesc bunurile materiale, cu atât se imputineaza cele spirituale”. Se simtea nevoia de reforma. In anul 1096, undeva, in mlastinile râului Saon (Franta), o mâna de calugari condusi de revolutionarul Robert de Molesme pun bazele "noii manastiri dintre trestii” si a severei reguli monahale a saraciei, tacerii, castitatii, ascezei si rugaciunii neîntrerupte. Manastirea se numea Citeaux sau Cistercium (lat. trestie), iar noul ordin avea sa fie cunoscut in istorie drept ordinul cistercian. Manastirile cisterciene au inceput sa împânzeasca Europa. In anul 1153 (anul mortii lui Benedict de Nurcia), existau deja 68 abatii cisterciene, iar pâna la 1300, ele au ajuns la circa 1500. Manastirile traiau in comuniune frateasca, asemenea componentelor unui organism viu. Abatiile cisterciene isi pastrau autonomia, dar, totodata, se ingemanau intr-o mare familie. Cistercienii hotarâsera sa sece mlastinile si sa nu cladeasca decât pe locul acestora. Spre deosebire de fastuoasele manastiri benedictine, care tronau pe culmile muntilor si ale dealurilor, cistercienii alegeau doar vai pustii si neprimitoare, inconjurate de codri, ca sa câstige pamânt ce nu folosea nimanui si "pentru a da loc si hrana oamenilor nevoiasi”. N-a trecut mult timp pâna când cistercienii au inceput sa fie admirati drept adevarati "ecologi ai Evului Mediu”, chiar de catre adversarii lor, benedictinii: "Dati calugarilor de la Cistercium o mlastina pustie sau o padure salbatica, lasati sa treaca câtiva ani si veti gasi acolo nu numai biserici frumoase, ci si asezari omenesti”. Aceasta minune s-a întâmplat acum 800 de ani si pe teritoriul României, in satul Cârta, jud.Sibiu.









This page hosted by Get your own Free Home Page