Radu Cerghizan

In România sunt recunoscute oficial urmatoarele culte religioase (numarul de credinciosi potrivit recensamântului din anul 2002):



Culte religioase	Nr. credinciosi	%
Biserica Ortodoxa Româna si Biserica Ortodoxa Sârba	19.802.398	86,8%
Biserica Romano-Catolica (maghiari, germani, români)	1.144.820	5,0%
Biserica Reformat-Calvina (protestanta) (maghiari)	802.454	3,5%
Biserica Româna Unita cu Roma (Biserica Greco-Catolica)	223.327	1,0%
Biserica Pentecostala (Biserica lui Dumnezeu Apostolica) (neoprotestanta)	220.824	1,0%
Biserica Baptista (neoprotestanta)	109.462	0,5%
Biserica Adventista de Ziua a Saptea (neoprotestanta)	77.546	0,3%
Biserica Unitariana (protestanta) (maghiari)	76.708	0,3%
Cultul Musulman (Islamul)	55.928	0,2%
Cultul Crestin dupa Evanghelie (Biserica lui Cristos) (neoprotestant)	49.963	0,2%
Organizatia religioasa Martorii lui Iehova	39.300	0,2%
Biserica Evanghelica-Lutherana de Confesiune Augustana (protestanta) (germani)	39.119	0,2%
Cultul Crestin de Rit Vechi (Biserica Lipoveneasca) (ortodoxa)	28.141	0,1%
Biserica Evanghelica-Lutherana Sinodo-Presbiteriana (protestanta) (maghiari)	21.221	0,1%
Biserica Evanghelica Româna (neoprotestanta)	18.578	0,1%
Cultul Mozaic	6179	0,1%
Biserica Armeana	775	0,1%


Alte biserici si grupari religioase (deocamdata nerecunoscute drept culte):
- Biserica Mormona (Biserica lui Isus Cristtos a Sfintilor din Urma)
- Biserica Nou-Apostolica (neoprotestanta)<
- Asociatia Religioasa Nazarineana (neoprottestanta)
- Organizatia Credinciosilor Bisericii Ortoodoxe de Rit Vechi
- Credinta Baha'i
- Oastea Domnului
- Congregationalisti (neoprotestanti)
- s.a.



Biserica Romano-Catolica
Primele dovezi ale prezentei pe teritoriul tarii noastre a catolicismului provin din secolul 11 si se datoreaza unor misionari (calugari benedictini) angajati in raspandirea crestinismului român.
Pe masura cuceririi Transilvaniei de catre Regatul Maghiar si stabilirea in aceasta provincie româneasca a ungurilor catolici, ulterior si a germanilor, tot catolici, au luat fiinta, in secolele 11-12, episcopii catolice la Cenad (judetul Arad), Oradea si Alba Iulia. A inceput, totodata, si procesul de atragere la catolicism a românilor - populatia cea mai numeroasa din voievodat. Intr-o alta provincie româneasca - Moldova - constituita ca stat in sec.14, calugarii catolici veniti din Polonia si Transilvania infiinteaza episcopii la Milcov, Siret si Baia.
Cronicile pomenesc si de episcopii create in Muntenia, la Curtea de Arges si Targoviste, dar acestea au avut o existenta scurta. Constituirea statelor feudale românesti si a mitropoliilor ortodoxe aferente (din Tara Româneasca si Moldova) a slabit treptat influenta catolicismului, fapt ce duce la destramarea episcopiilor catolice. Cu toate acestea, atat in Tara Româneasca, cat si in Moldova, au continuat sa existe credinciosi catolici pentru care, la sfarsitul sec.18, inceputul sec.19, au luat fiinta vicariatele apostolice la Bucuresti, respectiv Iasi. Dupa unirea Tarilor Române si cucerirea independentei de stat, in România s-au creat Arhiepiscopia Bucuresti (1883) si Episcopia Iasi (1884).
In Transilvania, in secolul 16, catolicismul este in regres, ca urmare a infrangerii suferite de Ungaria in razboiul cu Imperiul Otoman (Mohacs - 1526) si mai ales a Reformei religioase care a determinat trecerea la calvinism a unei mari parti a populatiei maghiare si la lutheranism a celei sasesti. Dupa alungarea turcilor din Ungaria si ocuparea Transilvaniei de catre Imperiul Habsburgic (1699), catolicismul isi reia dezvoltarea. Dupa unirea Transilvaniei cu România si formarea Statului National Unitar Român (l Decembrie 1918), numarul credinciosilor Bisericii romano-catolice a crescut considerabil, iar Biserica romano-catolica si-a intensificat activitatea. In tara apar noi ordine si congregatii calugaresti (calugarii asumptionisti, surorile oblate asumptioniste, Congregatia surorilor Sfanta Maria s.a.). La Bucuresti, Sf. Scaun instaleaza o nuntiatura. Numarul scolilor catolice ajunge foarte mare, raportat la numarul credinciosilor, intrucat in ele invatau si multi copii de alte confesiuni. Asociatiile laice, in primul rand "Actiunea Catolica" (infiintata in anul 1927), desfasoara o activitate tot mai intensa. Pe baza Concordatului din 1927-1929 a fost semnat intre România si Statul Papal acordul din 1932, prin care bunurile din Transilvania doar administrate pâna atunci de "Statusul romano-catolic", erau trecute in proprietatea bisericii. Dupa instaurarea totalitarismului, in tara noastra au fost luate masuri si impotriva Bisericii Romano-catolice. Dupa noua Lege a cultelor din 1948, printr-un decret din septembrie 1948 si o decizie din mai 1950, au fost aprobate doar doua dieceze: una la Alba Iulia, pentru Transilvania, si alta, la Bucuresti, pentru Moldova, Muntenia si Dobrogea. Acest fapt, ca si alte nemultumiri permanente ale clerului si credinciosilor romano-catolici, au dus la situatia ca Biserica Romano-catolica sa nu aiba, dupa 1948, un statut de organizare si functionare, asa cum prevedea Legea cultelor. Aceasta situatie se mentine si in prezent.


Biserica Crestina dupa Evanghelie (Biserica lui Cristos)
Si-a luat numele de la convingerea ca toata viata este in perfecta armonie cu evanghelia. Curentul a aparut in Elvetia la sfârsitul secolului 19, iar in România a ajuns la inceputul secolului 20, mai intâi in partile Sibiului (Cisnadie), apoi in Bucuresti si Iasi. Dezvoltarea sectei in România este legata de numele lui Grigorie Constantinescu, fiu de ofiter, trimis in Elvetia pentru specializare si intors dupa patru ani ca pastor evanghelist. In timpul primului razboi Grigorie Constantinescu a organizat o casa de rugaciuni la Iasi, capitala Moldovei devenind centrul sectei, iar el predicatorul sef. Evanghelistii au publicat revistele "Buna Vestire" si "Viata si lumina", invatatura lor fiind expusa si in alte brosuri.


Cultul Crestin de Rit Vechi (Biserica Lipoveneasca)
Cuprinde credinciosii ortodocsi rusi veniti in Tarile Române, incepand cu prima jumatate a secolului 18, ca urmare a persecutiei si teroarei dezlantuite de Biserica Ortodoxa Rusa si autoritatile rusesti, pentru ca nu au fost de acord cu reformele in ritualul cultului initiate de Patriarhul Nikon, la mijlocul secolului 17. In timpul perioadei de persecutie, o parte dintre membrii miscarii impotriva reformei lui Nikon au fugit in Polonia, Austria, Suedia, Prusia, Moldova, Dobrogea, iar cu timpul au ajuns si in America de Nord, Manciuria si chiar in Australia.
Primele comunitati de lipoveni din România sunt cele din satele Lipoveni (1724) si Manolea (1743), ambele in judetul Suceava; s-au constituit apoi comunitatile din Sarichioi, Jurilovca si Slava Rusa, toate din judetul Tulcea.
Din punct de vedere organizatoric, la 28 octombrie 1846 ia fiinta Mitropolia de Rit Vechi de la Fântâna Alba (Bucovina de Nord), primul ierarh fiind mitropolitul Ambrozie, fost anterior mitropolit al Bosniei si Hertegovinei.
Alegerea lui Ambrozie ca mitropolit a marcat constituirea comunitatilor crestine de rit vechi intr-o Biserica autonoma ce cuprinde toti credinciosii de rit vechi din Europa, America si Australia. Succesorii lui Ambrozie (Kiril, Arcadie etc.) au purtat titlul de mitropolit, fiind recunoscuti conducatori spirituali ai tuturor credinciosilor crestini de rit vechi din lume, statut si recunoastere ce si le mentin si astazi.
La 28 iunie 1940, datorita ocuparii Bucovinei de Nord de catre Uniunea Sovietica, mitropolia crestinilor de rit vechi se muta de la Fantana Alba la Braila, unde functioneaza si in prezent, cu prerogative de conducere spirituala asupra tuturor coreligionarilor din lume.
Credinciosii crestini de rit vechi se considera pastratorii "adevaratei credinte ortodoxe" si a vechilor rânduieli traditionale ale Bisericii Ortodoxe, pastreaza calendarul pe stil vechi, iar serviciile religioase le oficiaza in limba slavona.



Biserica Armeana
Reprezinta biserica nationala a poporului armean, care vietuieste din cele mai vechi timpuri in tinutul dintre Muntii Caucaz, Marea Caspica si Marea Neagra. Convertirea la crestinism a armenilor a avut loc intre anii 299-301. In anul 301 crestinismul a fost decretat religie de stat.
Din punct de vedere religios, centrul spiritual al armenilor din toata lumea este la Ecimiadzin (Armenia), unde isi are sediul Patriarhul Suprem (catolicos).
Pe teritoriul tarii noastre armenii s-au asezat incepând din secolele 11-12. Aici au gasit o atmosfera propice practicarii indeletnicirilor lor traditionale in conditii de toleranta religioasa.
La sfarsitul secolului 14 si inceputul secolului 15, numarul armenilor din Moldova a crescut, astfel ca in anul 1401 domnitorul Alexandru cel Bun infiinteaza o episcopie armeana la Suceava.
Armenii asezati in Transilvania inca din secolul 11 s-au unit din punct de vedere religios cu Biserica Catolica.
Din punct de vedere dogmatic, al ritualului si al practicilor bisericesti, deosebirile dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Armeana sunt de importanta secundara.
Limba de cult este limba armeana literara veche, indiferent de tara in care se oficiaza slujbe religioase.

Biserica Evanghelica Româna
Este o miscare crestina evanghelica, nascuta pe pamantul României in anii 1920-1924 prin tinerii teologi ortodocsi Dumitru Cornilescu (traducatorul Bibliei folosita de cultele evanghelice) si Teodor Popescu (fost preot la biserica "Sf. Stefan" din Bucuresti). Prin lucrarea acestora, cateva sute de credinciosi construiesc pe Str. Carol Davila nr. 48 din Bucuresti, in anul 1926, o biserica crestina de 1.000 locuri, care avea sa devina centrul unei noi miscari.
La solicitarea autoritatilor, pentru a fi deosebiti de alti credinciosi, din anul 1927, noua miscare crestina a purtat numele de "Crestinii dupa Scriptura", organizata oficial sub forma de asociatie. In foarte scurt timp, s-au deschis biserici in Ploiesti, Campulung, Targoviste, Rucar, Buzau, Pitesti, Barlad, Brasov si alte locuri.
In anul 1939, asociatia "Crestinii dupa Scriptura", constransa de regimul vremii a fuzionat cu asociatia "Crestinii dupa Evanghelie" si astfel, desi erau deosebiri din punct de vedere dogmatic si al practicilor de cult, au alcatuit o unitate din punct de vedere organizatoric: "Cultul Crestin dupa Evanghelie". Interzisi in timpul razboiului, odata cu "Crestinii dupa Evanghelie" si impreuna cu acestia, li se permite, in 1946, sa-si reinceapa activitatea.
Dupa decembrie 1989, "Conferinta generala a reprezentantilor bisericilor", care a avut loc la Bucuresti (27 ianuarie 1990), a hotarat desprinderea din "Cultul Crestin dupa Evanghelie" si functionarea ca un cult independent, sub numele de "Biserica Evanghelica Româna".
Biserica Evanghelica Româna, dupa pilda primilor crestini, practica botezul casei crestine, deci si a copiilor, prin cufundare in apa. Mantuirea si trairea unei vieti dupa voia Domnului nu se capata prin botez, ci prin credinta personala in Domnul Isus Cristos.
In Biserica Evanghelica Româna toti credinciosii sunt frati. Nu exista cler sau ierarhi. Isus Cristos este conducatorul Bisericii. La nivel central este un Sfat de Frati pe tara, ales dintre credinciosii cei mai reprezentativi, care supravegheaza si coordoneaza buna desfasurare a vietii bisericilor si un comitet de conducere care reprezinta interesele Bisericii in relatiile cu statul.
In biserica se practica cantarea comuna, neexistand cor sau instrumente muzicale.
Credinciosilor nu li se impun taxe pentru sustinerea bisericii.
Biserica Evanghelica Româna, fiind o miscare nascuta in România, de vârsta relativ tânara - 70 de ani - nu are corespondent in strainatate.



Biserica Nou-Apostolica
A aparut in urma desprinderii unei ramuri din Miscarea Catolico-Apostolica. Aceasta Miscare a luat fiinta in jurul anului 1832 in Scotia si Anglia si a fost promovata de cercurile "Trezirii" care isi facusera o preocupare din a vesti iminenta intoarcerii lui Isus Cristos. Edward Irving, pastor al Comunitatii scotiene din Londra, a fost parintele acestei miscari, o miscare ce astepta o noua pogorâre a Spiritului Sfânt, care sa preceada cea de-a doua venire a lui Isus Cristos. Pentru ca atât de mult imploratele daruri ale Spiritului Sfânt (vindecari miraculoase, vorbitul in limbi etc) incepusera sa se manifeste, Edward Irving a intrevazut in aceasta o confirmare a tezei sale. Acum avea motivatia pentru a sustine ideea sfârsitului bisericii istorice. Din acest moment s-a considerat necesara afirmarea minunilor Spiritului Sfânt si reînnoirea misiunii de apostolat, in forma ei evocata de Noul Testament. S-a procedat astfel la alegerea a 12 apostoli care sa preia conducerea noii biserici. Cum asteptata reîntoarcere a lui Isus continua sa nu se produca iar apostolii mureau unul dupa altul, s-a facut simtita nevoia unei modificari, care a dus la unele tensiuni. In anul 1860, doi partizani ai ramurii germane ai bisericii (Geyer si Schwartz), au explicat ca numarul celor 12 apostoli ar trebui reînnoit prin alegeri. Din cauza faptului ca actiunea lor le-a atras excluderea din Miscarea Catolico-Apostolica, cei doi au pus bazele unei noi miscari, care in anul 1907 a primit numele de Comunitatea Nou-Apostolica, iar mai târziu aceasta a devenit Biserica Nou-Apostolica. De indata numarul apostolilor a crescut de la 12, la cifra corespunzatoare tuturor parohiilor care s-au format. Conceptul definea slujba de apostol principal sau apostol patriarh. Primul apostol principal/patriarh a fost Krebs, iar dupa acesta a urmat, incepând din 1905, Niehaus. Din anul 1930 functia de apostol principal/patriarh a fost preluata de J.G.Bischoff. Incepând din 1960, W.Schmidt a devenit apostolul principal al Bisericii Nou-Apostolice. Conform publicatiei "Biserica Nou-Apostolica" editata de Biserica Apostolica Internationala cu sediul in Zürich (Elvetia), actualul apostol suprem este Richard Fehr. Punctul central al doctrinei nou-apostolice este invatatura referitoare la slujba de apostol. Pentru comunitatea crestinilor evanghelici (baptisti, evanghelici, penticostali, etc) este clar ca apostolatul s-a incheiat cu moartea celor alesi de Isus Cristos pentru aceasta slujba. Slujba de apostol implica conditia de a fi fost martor ocular la (adica, sa fi vazut cu proprii ochi) viata, moartea si invierea lui Isus Cristos (Faptele Apostolilor 1, 21-22). Apostolia nu mai poate fi reînodata de nici o succesiune omeneasca. Obiectiile de natura biblica care se aduc la aceasta pretentie de reînodare a firului apostoliei, nu impiedica Biserica Nou-Apostolica sa transmita slujba de apostol in general si indeosebi slujba de apostol principal cu imputerniciri ecleziastice nelimitate. Hotarârile si actiunile apostolului principal/patriarh sunt decisive cu privire la suprematia ecleziastica care i se acorda. In persoana apostolului principal se afirma ca se afla chiar prezenta pamânteasca a lui Isus Cristos, iar manifestarea legitima a lui Cristos nu se poate lasa obstructionata de simple obiectii biblice. Apostolii in viata reprezinta poarta catre Dumnezeu prin care omul trebuie sa intre. Isus de atunci nu ne mai poate ajuta; sângele lui s-a scurs pe pamântul de la Golgota si nu ne mai poate folosi. O alta impacare cu Dumnezeu nu mai este posibila decât prin har si prin Apostolat. Ca o continuare a teoriei introduse de ea in crestinism, Biserica Nou-Apostolica a creat si un nou sacrament. Pe lânga, botez si Cina Domnului, a luat nastere sacramentul ungerii, considerat cel mai important sacrament. Noul Testament evoca ungerea cu Spiritul Sfânt, dar niciodata Isus Cristos nu a stabilit aceasta ca fiind un ritual exterior care trebuie implinit in vederea mântuirii. Acest sacrament practicat in Biserica Nou-Apostolica, demonstreaza ca noii apostoli se erijeaza in mediatori si se auto-imputernicesc cu administrarea acestui nou sacrament al ungerii. Prin punerea mâinilor noilor apostoli asupra credinciosului, acesta primeste ungerea cu Spiritul Sfânt si obtine apartenenta la cei 144.000 din cartea Apocalipsei, membrii ai adevaratei Biserici Crestine. De asemenea, ungerea poate fi transmisa chiar si acelora care au murit. In astfel de cazuri, cei vii devin loctiitorii celor morti. De vreme ce pentru credinciosii evanghelici nu exista inlocuitor, loctiitor pentru omul care trebuie singur sa-si exercite credinta, din punctul de vedere al Noului Testament este pur si simplu inimaginabila efectuare de ritualuri in favoarea celor morti. De asemenea, folosirea versetului 29 din capitolul 15 din 1 Corinteni este neîntemeiata, deoarece acesta nu trateaza problema in cauza. Orice ar insemna, acest verset nu poate sa submineze doctrina de baza a Noului Testament si sa contrazica restul Bibliei, iar acest cult al mortilor este cel ce atrage un numar de convertiti Bisericii Nou-Apostolice. In rândul adeptilor ei, Biserica Nou-Apostolica se bucura de un prestigiu ridicat, prestigiu ce se sprijina pe autoritatea infailibila a apostolului patriarh.


Asociatia religioasa Nazarineana
Numele Nazarineni provine din afirmatia ca urmeaza pe Isus Nazarineanul nu numai in cuvinte, ci si in fapte. Intemeietor al sectei este elvetianul Iacob Wirtz, nascut la Bassel, in 1778. Acesta a sustinut ca in anul 1850 a primit un mesaj din cealalta lume, anume de la Sf. Ioan, care i-a comunicat ca Sf. Matei si Marcu n-au putut pricepe Evanghelia mântuitorului si ca a sosit timpul ca adevarul sa fie comunicat "Bisericii celei noi". El mai invata ca mântuitorul, inainte de înaltare, si-ar fi parasit trupul in ascuns, ca imparatia lui Dumnezeu are trei faze, a Tatalui, a Fiului si a Spiritului, si ca Dumnezeu a pogorât peste ei harul preotiei lui Melchisedec pentru a intemeia o Biserica noua, neprihanita, deoarece cele existente sunt pacatoase. Doctrinarul sectei avea sa fie tot un elvetian, Samuel Frohlich, care a intemeiat o sfânta comuna cu 38 de adepti, prima comuna nazarineana. In România, au patruns din Ungaria, unde secta fusese adusa inca din 1910 de ucenici ai lui S.Frohlich si s-a raspândit mai ales in jud. Arad si Bihor. Cartea de cântari este intitulata "Noua harfa a Sionului". Dintre invataturile lor specifice sunt de mentionat urmatoarele: toate institutiile publice sunt locasuri ale lui Anticrist; scoala nu mai are nici un rost din moment ce, odata botezati, copiii nu mai pot pacatui si ajung la fericirea raiului; nu admit folosirea armei; nu primesc in comunitatea lor pe cei ce pacatuiesc. Sunt foarte rigurosi in ceea ce priveste viata lor privata.

Oastea Domnului
Miscarea din cadrul Bisericii Ortodoxe Române "Oastea Domnului" a luat fiinta in anul 1923, la initiativa lui Iosif Trifa, ca un imbold de lupta impotriva betiei si a sudalmei. In vremea comunista, miscarea a fost trecuta in ilegalitate si multi au suferit. In 1990 “Oastea Domnului” a fost reabilitata. “Oastea Domnului” este o declaratie de razboi impotriva diavolului, intunericului si rautatilor, este o armata ce lupta sub steagul si conducerea lui Isus. “Oastea Domnului” nu ar fi numai o miscare contra betiilor si injuraturilor, ci si o miscare contra tuturor patimilor rele. Lupta s-ar indrepta mai ales contra betiei si a sudalmei, dupa ce acestea au facut cele mai mari daune in viata trupeasca si sufleteasca a poporului român. Numirea "Ostasi ai Domnului" nu ar fi o noutate si o numire noua. Ar fi luata din biblie. Isus ar fi spus ca Imparatia lui Dumnezeu este o lupta (Matei 11:12), iar Pavel: "iar tu te lupta si sufera ca un bun Oastea a lui Cristos" (2 Timotei 2,3). “Oastea Domnului” se ocupa predilect (dupa propriile afirmatii) de ortodocsii care ar fi “dezertat din tabara Domnului”.











This page hosted by Get your own Free Home Page